Israel. 2007

În 2007 aveam treabă. Multă! Așa că vestea unei călătorii (profesionale) în Israel mi-a creat sentimente contradictorii. În mod sigur nu aș fi plâns dacă nu aș fi mers, mai ales că potențiala deplasare de șapte zile, era însoțită de un maldăr de hârtii, care mai de care mai consumatoare de timp.

Seara plecării, zi destul de răcoroasă de martie, Otopeni, control securitate separat, cursă El-Al (pentru cine nu știe, s-ar traduce gen „spre înălțimi”), aterizare de noapte pe Ben Gurion, lângă Tel Aviv, poliție de frontieră, microbuz destinație Haifa. În afară de un trafic auto relativ redus și multă curățenie, impresii spre zero. Parcă eram pe orice centură ocolitoare din Europa de Vest.

Cazare la Dan Panorama Hotel. Hotel cu ștaif, super ok, dar unul dintr-o rețea internațională de hoteluri, deci cu rețetă internațională.

Acum, sper să înțelegeți că mă voi concentra doar pe cele două zile – o Sâmbătă și o Duminică – care sărbători fiind (una evreiască, cealaltă românească) mi-au permis să mă concentrez pe latura turistică a călătoriei. Restul – altădată!

Ce m-a „izbit” inițial, la venirea zorilor, a fost lumina. Foarte albă, face ca vizual totul să fie ireal de clar, de limpede. De vină o fi amplasarea orașului, pe țărmul sudic al Mediteranei. Apoi, verdele mult ce înconjura hotelul (am aflat mai târziu că lângă hotel este un parc public ce găzduiește și grădina zoologică), oarecum în contradicție cu deșertul asociat în mintea mea cu nordul Africii. Tot mai târziu, aveam să aflu că Haifa nu este tocmai orașul israelian tipic și că are tentele puternice ale primilor coloniști germani stabiliți la poalele Muntelui Carmel. Deplasările prin oraș, exceptând poate aglomerația mai redusă, mi-au dezvăluit o comunitate poliglotă, vie și dinamică, cu influențe arabe.

« 2 de 3 »

Fiind amplasat în „Țara Sfântă”, nici aici nu lipsesc lăcașele de cult. De fapt, dincolo de încărcătura istorică reală a locului, nu este de mirare că „turismul ecumenic” este exploatat masiv.

Pe Muntele Carmel, în apropiere de Haifa, se află și Grădinile M’Bahai, sau Grădinile suspendate M’Bahai, care pe primul dintre cele șapte nivele, pot fi vizitate de public. Spre rușinea mea nu m-am învrednicit să caut mai multe despre această religie, dar cert este că cineva s-a străduit mult să aducă Paradisul pe pământ.

Plecând din Haifa, către vest, se află orașul Nazareth, locul în care Mântuitorul și-a trăit parte din viața pământeană. Și aici, creștinii au ridicat împreună un impresionant locaș de cult, în preajma locurilor unde se presupune că ar fi trăit tânărul Isus.

Este ciudat modul în care mintea noastră încearcă să asocieze imaginile descriptive ale Bibliei cu realitatea din teren. Însă schimbarea de peisaj față de zona litorală este evidentă. Semnele că te afli la marginea pustiului sunt acoperite de o fragilă pojghiță de verde.

Cu atât mai mare îți este mirarea când treci prin piață, unde abundența produselor locale pare de neînțeles. Spun „pare” pentru că, dacă întrebi, o întreagă țară contribuie prin dania de apă la această abundență. Nu trebuie o documentare prea amplă ca să înțelegi că, de-a lungul timpului în aceste locuri solul a înghițit mai mult sânge decât apă. Unul din puținele rezervoare de apă dulce îl constituie Marea Galileei, situată la granița cu Siria.

Dacă mergi pe urmele Sfântului Petre, pe locurile unde acesta a trăit, creștinii au rdicat alte lăcașuri de cult.

Cronologic, aici a fost prima dată când am avut senzația, definită clar, că dincolo de atmosfera întreținută cu grijă, de loc de pelerinaj, mai este ceva. Pe scurt, pe un mic promontoriu, se afla o tăbliță care ne explica faptul că acela este locul în care obișnuia să pescuiască Sfântul Petre. Ei, pur și simplu, apa fierbea de foșgăiala peștelui. M-am gândit că poate, martie fiind, era perioada de depunere a icrelor și că or fi și ceva izvoare termale pe acolo, dar totuși… parcă era prea mult.

Senzația de loc de pelerinaj s-a accentuat un pic cu ocazia vizitei la Apa Iordanului, la locul în cae se presupune că ar fi fost botezat Isus. Aici, clar organizare turistică: parcare mare, trafic dirijat, fluxuri de turiști, etc.

Numeroase secte de rit creștin folosesc amenajările existente pentru ceremonialul botezului. Totul se desfășoară într-un flux continuu, aproape industrial (scuzată fie-mi blasfemia!). O minimă documentare și afli că de fapt locul în care a fost botezat Isus se află la vreo doi kilometri în amonte, într-o zonă inaccesibilă publicului. Dar somnii uriași care se văd în apa limpede a Iordanului, sunt autentici. Și mulți.

După periplul nordic, vine și momentul în care ajungem la Ierusalim.

« 1 de 2 »

Imaginea Orașului – Cetate care a părut să moară de atâtea ori și a renăscut, mai puternic, de fiecare dată, este chiar impresionantă. Și, în mod sigur există un motiv pentru care acest oraș a devenit kilometrul zero a trei religii fundamentale, ce coexistă într-un spațiu finit fără ca pe cineva să pară să-l deranjeze acest lucru. Am intrat în Cetate prin Poarta Jaffa iar orașul ne-a întâmpinat cu un amestec pestriț de neamuri și limbi (între care româna este foarte bine reprezentată), de culori și arome.

Străduțele converg către locurile sacre ale cetății: Moscheea Al Asqua și a sa Cupolă a stâncii, Biserica Sfântului Mormânt și Zidul de Apus, mai cunoscut de către noi drept „Zidul Plângerii”.

Zidul Plângerii, principalul loc sacru al evreilor, rămășiță a zidului antic care înconjura Templul Iudeu din Ierusalim, are împrejur esplanada Zidului, loc de reculegere și rugăciune. Fiind situat în orașul vechi, la momentul vizitei mele, dincolo de esplanadă se aflau în desfășurare mai multe șantiere arheologice.

Drumul către Mormântul Sfânt te duce pe străduțe strâmte și întortocheate, garnisite cu tarabe și magazine de unde poți cumpăra de la candele, lumânări și iconițe de câțiva cenți și până la icoane vechi de sute de ani la prețuri astronomice, orice fel de obiect de cult legat de religia creștină. Biserica este construită peste locul unde este mormântul Mântuitorului și este suficient de mare ca să găzduiască altare ale principalelor rituri creștine.

« 1 de 6 »

Pe măsură ce te apropii de intrarea în biserică, se face simțită un soi de stânjeneală tăcută iar tumultul străduțelor aglomerate rămâne în urmă. Biserica însăși, găzduiește sub cupola imensă o constelație de candele pe care lumina lucește răcoros după arșița de afară, în galbenul aurului vechi și al pietrelor prețioase cu care sunt încrustate. Puzderia de oameni ce așteaptă să atingă piatra de catafalc din Sfântul Mormânt, este ușor de disciplinat, pentru că oamenii sunt într-un soi de transă, fiecare cu gândurile sale.

« 1 de 2 »

Eu recunosc că sunt un temperament mai ușor impresionabil, dar cum explici acea mare de oameni care, parcă, trăiesc revelația vieții lor. M-am gândit că sunt mulți oameni acolo pentru care acele clipe sunt rodul unei vieți de așteptare și speranță. Sau oameni care au ajuns acolo ca la ultimul resort pământean în stare să-i ajute să treacă peste Golgota vieții lor. Nu știu! Cert este că niciodată nu am avut o asemenea acuitate a simțurilor și a trăirilor ca în acele momente. Și de atunci tânjesc să repet acele trăiri. Iar asta nu este trecută în niciun ghid turistic. Poate că acolo, noi, creștinii, regăsim ceva ce am pierdut, sau credem că am pierdut.

Dar scopul acestei pagini nu este să vorbesc despre asta, deci mergem mai departe în vizită prin orașul vechi, care pare degradat și nou în același timp.

Totul, în această zonă a orașului este cumva legat de istoria biblică. De la lăcașuri de cult poziționate în preajma opririlor pe care Isus le-a făcut în timpul supliciului și până la legende atent întreținute.

Este uimitor să vezi că în locul unde se spune că Isus s-a sprijinit de zid există o adâncitură creată de milioanele de palme ce au vrut să simtă aceiași răcoare a pietrei. Tăblițe indicatoare și cu informații în toate limbile pământului. Oricum, dacă ați reușit să ajungeți până acolo, faceți un efort material și angajați un ghid profesionist. Și poate veți avea norocul, pe care l-am avut eu, de a primi informații cu acuratețe aproape științifică, fără nici un iz de fundamentalism religios, care mi-au ținut curiozitatea vie de-a lungul întregului tur.

Dar să ieșim un pic în afara cetății și să mergem să vizităm un loc ce găzduiește ultimii contemporani ai lui Isus: măslinii din Grădina Ghetsimani.

« 1 de 2 »

În imediata sa apropiere, peste stânca pe care Mântuitorul a dormit somnul agoniei, s-a ridicat Biserica Agoniei – Biserica Tuturor Națiilor.

Separând Cetatea de Grădina Ghetsimani, valea micului râu Hebron găzduiește cel mai mare cimitir pe care l-am văzut vreodată, Cimitirul învierii. Se spune că cei înhumați aici, vor fi primii chemați la înviere, așa că vanitatea firii umane a făcut ca un loc de veci acolo să coste cifre amețitoare.

« 1 de 2 »

Oricum, indiferent de ce gândim, priveliștea orașului și a necropolei este uluitor-suprarealist-amețitoare.

Din periplul nostru (religios?) nu poate lipsi Mormântul Maicii Domnului, care acum este situat la poalele Muntelui Măslinilor, într-o biserică semi-îngropată, săpată în piatră. Legat de acest loc de înhumare există mai multe controverse religioase, dar… cine dorește, caută și citește.

Dacă dorim să vedem și locul în care s-a născut Mântuitorul, trebuie să facem un pas mic până în Palestina, la Bethleem.

« 1 de 2 »

Sunt nevoit să spun că o linie de demarcație de câteva zeci de metri te transportă parcă în alt timp, în altă civilizație. Singura asemănare este dată de lumina soarelui. Dar noi am venit să vizităm Biserica Nașterii, construită pe locul unde se spune că ar fi fost grajdul în care s-ar fi născut Isus.

« 1 de 2 »

Am avut norocul ca „de serviciu” în biserică să fie un preot român care ne-a răspuns la multe din întrebările noastre.

Dar să revenim la aspecte mai prozaice ale turului nostru: am vrut neapărat să vedem/vizităm Marea Moartă. Deocamdată „moartă” la figurat, în sensul că datorită salinității ridicate nu găzduiește forme de viață, dar posibil „moartă” și la propriu dacă se menține ritmul de scădere al nivelului apei actual (scade cu aprox. 1 m/an). Poziționată la Sud-Vest, aprox. 25 km de Ierusalim, Marea Moartă reprezintă o ciudățenie a naturii, fiind poziționată la mai bine de 420 m sub nivelul mediu al oceanului planetar.

Chiar și șoseaua (cum Dumnezeu fac băieții ăștia de au șosele așa bune chiar și în deșert?) are farmecul ei, pe traseu fiind plasate cote față de nivelul mării.

Într-o zonă cu ceva urme de verde, am putut vedea și o tabără a beduinilor nomazi.

Malul israelian al acestui uriaș lac sărat are toate caracteristicile unei stațiuni balneare la care ne putem gândi, fiind locul potrivit pentru băi… cu apă extrem de sărată.

« 2 de 2 »

Și cam asta a fost ceea ce am putut vizita în două zile. Pot spune, fără să greșesc, că am bătut țara în lung și în lat. Am văzut atâtea dar au mai rămas atâtea de văzut.

Trebuie să spun ceva și despre populația palestiniană care trăiește în Israel.

Din păcate era vizibilă o oarecare segregare locală, începând cu stilul arhitectural – albul pietrei caracteristic așezărilor evreiești și construcții oarecum „înnădite” ale populației palestiniene, și terminând cu curățenia – cu avantaj net al zonei evreiești.

În ceea ce privește mâncarea, poți găsi orice stil gastronomic pe care ți-l imaginezi. Stilul local este reprezentat, cred, de masa de prânz servită la un popas.

Ghidul, ca orice ghid care se respectă, ne-a ghidonat spre un popas unde am servit un prânz cu specific local.

Mâncarea este toată foarte aromată. Dealtfel, în bazarul din Ierusalim, am văzut prăvălii cu mirodenii cum eu nu am mai văzut niciunde. Surpriza pe care am avut-o Sâmbătă (echivalentul zilei de Duminică la noi, dar foarte strict respectată) seara a fost că nu am găsit deschise decât restaurante arăbești. Și, probabil, nici nu l-am găsit noi pe cel care trebuie.

Fidel bunului meu obicei, am făcut ceva fotografii pe drumuri – poate cea mai bună cale de a surprinde „ceva-ul” nedeclarat al unui loc străin.

« 1 de 8 »

Ar fi multe de spus despre ce simți vizitând Israelul.

O țară frumoasă, dar cu vecini pentru care îți trebuie garduri înalte.

Lumină multă, și culori care te uluiesc, de la alb-gălbuiul prăfos al deșertului, la albul strălucitor al orașelor placate în piatră. Și verde, incredibil de mult verde. Nici nu vreau să mă gândesc ce efort presupune acel verde care îți îndulcește aerul și privirea. O țară care din nisip a făcut rai.

Faptul că pământul ei a fost atât de frământat și disputat a dat poate și oamenilor dârzenia și hotărârea de a aduce Raiul pe pământ.

Oamenii sunt oameni obișnuiți, primitori, ospitalieri, dar poate mai atenți la ce se întâmplă în jurul lor. În afară de modul în care o parte a populației se blochează în tradiții, pentru un străin ca mine, nu au fost vizibile tensiunile care fac deliciul anumitor canale media. Nu spun că nu există, pur și simplu nu le-am văzut eu.

Din punct de vedere religios, este vizibil că toate cele trei religii majore care coexistă în Israel, acordă același respect simbolurilor religioase ale celorlalți. Nu am văzut la Mormântul Sfânt decât doi polițiști israelieni care aveau mai mult rol organizatoric. Mai fioroși mi s-au părut membrii familiei otomane care, având în sarcină reglementarea accesului egal al riturilor creștine la locul de închinăciune, însoțeau procesiunile religioase.

Deși a ieșit cam dezlânat, acest scurt jurnal de călătorie reprezintă, cât mi-a fost mie posibil,  o înșiruire de imagini și senzații, așa cum s-au decantat ele în 13 ani.

Nu sunt un exeget biblic, și am cunoștințe absolut generale despre religie dar aș minți dacă aș spune că nu am avut și o experiență spirituală în această călătorie. În mod sigur, după aceea am privit cu mult mai multă înțelegere noțiunea de „pelerin”.

Ar fi mult mai multe lucruri de spus despre Israel. Sunt multe locuri de acolo pe care nu le-am văzut, multe senzații pe care nu le-am trăit. Poate data viitoare!

Închei cu o imagine a apusului de soare în deșert. Pustiu care, măcar în acest caz, pierde lupta cu viața.

Nessy – aprilie 2020