Cipru 2015

Încurajat de succesul sejurului în Creta din 2014, împreună cu prietenii mei cei plimbăreți, am decis să vizităm și Cipru. Că tot insulă este, că este aproape grecească și că este tot la Mediterana. Cel puțin așa sună teoria…

Deci prietenul auto-desemnat drept planificator s-a întrebuințat pe principiul „best effort” în scop de bilete avion, închiriat mașini, aranjat cazare, planificat excursii și rute, în sfârșit, toate cele trebuincioase unui concediu de vis în prea-minunatul Cipru.

Acum trebuie să fac o mică referire la istoria recentă, mai precis la anul 2014 în care Coana E.U. a decis că este momentul să scoată la suprafață ceva bani depozitați prin diverse off-shore-uri din statele membre, Grecia a dat un pic de greu pe tema fondurilor din aceiași E.U. și a politicii fiscale, drept care a „împrumutat” ceva bani de la bănci din Cipru și le-a dat în schimb un set de taxe nou-nouțe pentru turism iar frumoasa insulă a devenit ușor nefrecventabilă (spre deloc) pentru turiști ruși.

Așa că, iată-ne la OTOPENI, înainte de îmbarcare în zborul TAROM (din spirit național), plini de voie bună și antren.

Inutil să spun că, la momentul respectiv, TAROM-ul opera cursa de LARNAKA numai pe timp de noapte, deci ajungeam la destinație undeva pe la miezul nopții. Dar asta este: câștigăm o zi întreagă în Cipru!

Am ajuns pe când la destinație era noapte bine. Preluarea mașinilor de la cel mai mare operator în închirierea de mașini de pe insulă – Europacar – a decurs fără probleme, deși rusul din parcare nu știa o boabă de engleză (drept este că nu am încercat în română!).

A fost momentul în care, odată în plus, l-am felicitat pe „Master Guide”: A ales să închirieze mașini cu cutie de viteze automată! Asta deoarece, în caz că nu știați, pe insulă persistă nu numai prezența, dar și regulile britanice și se circulă pe partea stângă. Mașinile au volanul pe partea dreaptă, ceea ce pentru cineva care a circulat numai „pe dreapta” este o reală provocare. Condusul în condiții normale mai este cum este dar virajele la stânga și sensurile giratorii sunt… ucigătoare! Totuși, ca o măsură de precauție, mașinile conduse de șoferi care de obicei conduc pe dreapta, beneficiază de niște stridente numere de înmatriculare roșii.

Am pornit în noapte, cale de vreo 80 Km către prima noastră reședință, General Panayotis Beach, unde aveam să ne cazăm pentru prima jumătate a vacanței în Cipru. Mai ușor decât ne-am așteptat – să le dea Domnul sănătate celor de la Garmin care au niște hărți magnifice, am ajuns la destinație.

« 1 de 3 »

Aici s-a dovedit adevărată, încă odată, zicala cu „afară e vopsit gardu’”! Deși pe net locația este promovată ca fiind de patru stele, deși amplasarea este într-o zonă mirifică, cu plajă acoperită de nisip – cam negru, este adevărat, se pare că resortul a avut parte și de zile mai bune.

Explicația la care m-am gândit, este legată de absența turiștilor ruși, dispuși să cheltuiască fără limită pentru servicii de mai slabă calitate. Acum, cu de alde’ noi, proprietarul trebuia să mai și muncească pentru banii ceruți. Construcție splendidă, cu studiouri foarte mari, cu grădiniță personală pentru fiecare turist, dar neîngrijită, cu mobilier uzat și desperecheat și în care curățenia se face aproximativ. Restaurantul suferă de aceiași „boală”, fiind dimensionat pentru minim 50 de persoane, pe o terasă splendidă, în consolă deasupra mării dar cu mare lipsă de personal. Este singurul loc în care kleftico nu a putut fi mâcat iar peștele din frigider era leat cu subsemnatul, deși prețurile…

Numai natura, prin vegetație ce mai salva situația!

Am aflat ulterior că întreg personalul se reducea la doi oameni: El, 62 de ani, ospătar, grădinar și responsabil cu întreținerea iar ea, 55 de ani, bucătăreasă, lenjereasă și cameristă. Amândoi români. Amândoi vârstnici și cu nevoi pe acasă, prin Moldova. Patronul, vârstnic și el, dar de, patron – încasa banii și se ocupa de programări.

Dar noi nu am venit să stăm în camere. Cu excepția timpului petrecut pe plajă, noi ne-am propus să ne plimbă cât de mult se poate. Așa că am început să ne mișcăm către EST. Foarte aproape de LIMASOL se află localitatea Kolossi, localitate de frontieră, învecinată la SUD cu Marea Britanie care deține întreaga peninsulă AKROTIRI, faimoasă prin Castelul Kolossi.

« 1 de 4 »

Și dacă tot am pornit spre EST, nu aveam cum să ratăm Parcul Arheologic din Paphos, amenajat în jurul cetății antice KOURION. Și, sincer nu prea m-am așteptat ca parcul să fie chiar… un parc de asemenea dimensiuni. O zi alocată acestui obiectiv este puțin. Extrem de puțin.

« 1 de 6 »

Cred că este un foarte bun exemplu despre cam ce pot să facă banii europeni atunci când oamenii sunt conștienți de zestrea pe care înaintașii le-au lăsat-o.

Iar dacă aveați vreun dubiu cu privire la existența legendarului Ahile, cu călcâiul lui cu tot, vizitând Parcul veți găsi și indicatorul de mai sus care – Surpriză! – vă conduce către locuința eroului antic.

Nu aș putea să vorbesc despre Kourion fără să vă arăt câteva dintre mozaicurile minunate care se află restaurate în ORAȘ. Și am scris ORAȘ, deși l-aș fi putut, la fel de bine, denumi megalopolis dacă m-aș gândi la complexitate și întindere. Personal m-a șocat rafinamentul acestora și m-a ajutat să-mi fac o idee despre nivelul cultural al locuitorilor.

« 1 de 5 »

Și pentru că nu puteau să rateze ocazia de a face un bănuț în plus, în Parc există și un muzeu în miniatură care are atașat un Shop din care poți cumpăra replici ale obiectelor expuse.

« 1 de 2 »

Toate aceste minunății pot fi vizitate pentru numai 15 EUR, dacă nu s-o fi actualizat prețul. Cu inflația. Și dacă vă țin picioarele.

După atâta istorie și cultură am mers să servim masa în PEYA unde…

…într-o cârciumă construită și organizată în cel mai pur stil american, pe lângă o masă în stil, ei bine, american, cineva, involuntar a răsucit un cuțit în rana din sufletul meu. Păi eu colind aiurea în lume în timp ce pescarii adevărați… Fie, să zicem că este doar o poză. Și apoi, în Mirifica nu există pești atât de urâți ci doar crapi arămii și știuci zvelte și…

Dar să revenim cu sufletul în CIPRU. Unde se spune că s-ar fi născut, cum altfel decât din spuma unei mări splendide cum este Mediterana, o tanti pe nume Afrodita. Motiv pentru care, între PISSOURI și KOUKLIA se află plaja, unde – spune legenda – se afla SPA-ul zeiesc, adică Afrodita făcea băiță și își bronza corpul de modelă a vremii. Și cică, pe stânca din acest loc, voaieriștii de ocazie o puteau zări când și când. Cert este că eu nu am văzut-o, în schimb am văzut multă lume care spera că o parte din calitățile distinsei se pot căpăta pur și simplu din considerente geografice.

Se pare că există, totuși o brumă de adevăr în legendă deoarece cetățenii din Paphos nuntesc la greu. Atât de „la greu” că a fost nevoie și de un serviciu public de transport în comun pentru nuntași.

Acum, dacă tot a priceput toată lumea cât de pasionați de aventuri istorice suntem cei din grupul nostru, am să vă spun că noi suntem pasionați și de aventuri culturale (!). Și aici mă refer la cultura viței-de-vie, care este chiar o cultură mare în partea central-muntoasă a insulei. Setea de cultură ne-a purtat către o zonă viticolă faimoasă în insulă și anume spre sătucul OMODOS unde se află mai multe crame.

Și iarăși s-a întâmplat povestea cu „afară-i vopsit gardu’”… Am ajuns și am parcat cu greu mașinile într-un sătuc de munte a cărui piață centrală arăta cam cum arată popasurile turistice care ocupă refugiile de pe DN-1: Mult artizanat local, cafenele, ceainării și alte locuri de unde poți cumpăra un „suvenir de amintire”. Dar niciun loc unde să poți mânca și degusta „cultura” locală. Cu chiu și vai, după ce am mers o groază pe niște străduțe perfect pietruite, pe care găseai, ici-colo, pentru autenticitate, câte o capră, am ajuns la cârciuma unui grec-american.

Cârciuma se voia un soi de bar rustic din vestul sălbatic în care am servit… sărmăluțe în foi de viță cu… cartofi prăjiți. Sărmăluțele chiar ca la mama acasă că erau făcute de români sadea care se aflau la muncă după cum am aflat noi. Pe lângă decorul rustic, pe mine m-a frapat și scena cu instrumente muzicale care se afla în centrul încăperii. Și uite așa am aflat că „americanul”, în fiecare seară, aduna o parte din sat și dădea niște petreceri până dimineața de rupea – la propriu, ringul. Și am mai văzut și cea mai mare colecție de sticle de whisky (pline sau pe aproape) pe care am văzut-o vreodată. Am tras eu concluzia – falsă poate – că vinul local nu-i cine știe ce dacă… Și mie mi-a plăcut mult cățelul!

Din periplul nostru în partea grecească a Ciprului nu putea lipsi LIMASOL, cu atât mai mult cu cât orașul și zona adiacentă este faimos pentru viața de noapte.

Orașul – partea turistică – este organizat în jurul unei superbe promenade care se termină în port. La momentul respectiv erau la modă petrecerile pe Yaht, așa că marea era plină de vase iluminate „a giorno”, cu muzică și viermuială de populație în costum de baie pe punte.

Deși circulația era destul de intensă pe străduțele înguste, și nu mult mai curate decât cele din MAMAIA, nu știu de ce dar parcă lipsea ceva. Parcările, greu de găsit, aveau totuși destule locuri libere.

Misterul ni s-a lămurit în momentul în care, căutând noi un magazin alimentar, am nimerit într-o zonă a orașului care arăta ca un oraș fantomă: clădiri frumoase cu obloane trase și anunțuri de vânzare, bulevarde largi pe care circula din când în când câte o basculantă sau betonieră, oameni lipsă, magazine de bărci la peste 100.000 USD fără personal sau clienți și… firme și… indicatoare rutiere în limba rusă.

Tot rusoaică era și ospătărița din gelateria unde am mâncat cel mai bun „Lava cake” de până acum.

De altfel, ospătarii poligloți ajung la limba engleză abia după ce încearcă, în ordinea asta, rusa și germana.

Și pentru că vorbeam de zona de fițe din CIPRU, nu aș vrea să trec mai departe fără să vă arăt o mașinuță cu care tare drag mi-ar fi și mie să mă dau. Dar nu oricine are parte…

Trebuie să spun că insula are un trecut recent zbuciumat. În iulie 1974, în urma unui conflict armat între minorităție turcă și greacă, O.N.U. a instituit o zonă tampon între cele două republici autodeclarate, zonă tampon care divizează, încă, și capitala insulei NICOSIA. Decizia noastră de a vizita în aceiași ieșire ambele părți ale insulei a fost una curajoasă și, în același timp costisitoare. Asta deoarece, după ce treci prin zona tampon care are un aspect dezolant, trebuie să treci o frontieră de stat. Dar asta nu înseamnă mare lucru că se poate trece cu buletinul. Mai important este faptul că la închirierea mașini din partea greacă ți se spune că „nu este indicat” să treci cu mașina în partea turcă, mai ales că assigurarea mașinii nu este valabilă în acel teritoriu.

Oricum la intrarea în partea turcă ești obligat să faci o altă asigurare obligatorie pentru mașină. Și, credeți-mă, întrucât în partea turcă se circulă… ca la turci, chiar aveți nevoie de asigurare.

Destinația noastră pentru următoarele cinci zile se numește Sea Bird Motel și este amplasată în extremitatea vestică a insulei, acolo unde – dacă nu ești atent – riști să cazi de pe hartă, în mijlocul unei rezervații naturale de… măgari sălbatici. Oricum, cale destul de lungă pe care aveam să o parcurgem cu numeroase opriri.

Oprire obligatorie în partea turcă, GAZIMAGUSA.

« 1 de 4 »

Orașul este în mod evident unul turcesc. Se vede și se simte imediat că ai trecut într-o zonă orientală. Trecutul recent este ușor vizibil, cu atât mai ușor vizibil cu cât autoritățile locale muncesc din greu – și nu întotdeauna inspirat – să șteargă urmele trecutul grec.

Foarte sincer, mie îmbâcseala aia nu prea mi-a plăcut. Până și patiseria grecească preparată turcește mi-a cam stat în gât. Prețurile în mod evident mai mici și ospitalitatea turcească suplinesc cumva excesul de simboluri războinice prezente la tot pasul. Ce m-a deranjat cumva direct a fost convertirea la islam a simbolurilor creștine vechi de mii de ani și asta nu din perspectivă religioasă ci, pur și simplu, prin faptul că s-au și se distrug iremediabil artefacte istorice.

Dar… un cântec vesel să cântăm și înainte, spre destinația de vacanță, să ne mișcăm.

Pe măsură ce ne apropiam de destinație, peisajul se schimba de la verdele luxuriant al plantelor mediteraneene la galbenul pârlit al culturilor de păioase care ocupă orice palmă de loc aptă să susțină o brumă de agricultură.

Drumurile deveneau din ce în ce mai înguste și mai proaste iar circulația tot mai puțin intensă. La un moment dat am realizat că ne trebuie benzină și pentru întoarcere. Am mers în continuare printr-un peisaj din ce în ce mai sterp, până când am ajuns la o poartă metalică larg deschisă ce, printr-un afiș scris roșu pe alb, ne anunța că pătrundem într-o arie naturală strict protejată. Și ne îndemna să nu hrănim măgarii.

Drumurile deveneau din ce în ce mai înguste și mai proaste iar circulația tot mai puțin intensă. La un moment dat am realizat că ne trebuie benzină și pentru întoarcere. Am mers în continuare printr-un peisaj din ce în ce mai sterp, până când am ajuns la o poartă metalică larg deschisă ce, printr-un afiș scris roșu pe alb, ne anunța că pătrundem într-o arie naturală strict protejată. Și ne îndemna să nu hrănim măgarii.

Cârcotaș cum sunt, mă autoflagelam cu ideea că în loc să merg în Delta mea mă duceam în pustiurile altora.

Motelul – mai bine zis bungalow-ul – de la destinație se află amplasat pe un mic promontoriu care găzduiește și o veche casă a farului construită de englezi și este constituit dintr-o clădire centrală în care se află sala restaurantului, bucătăria și câteva dependințe pentru personal și cinci cabane din lemn pentru turiști.

« 1 de 6 »

Până aici, totul gri! Și apoi a apărut ilustrarea proverbului „omul sfințește locul”, ilustrare ce poartă numele Hussein.

Hussein, un turc – la acea vreme – de vreo 32 de ani, însurat cu o rusoaică (finanțatoarea afacerii și drăguță în plus) este negustor din naștere. El și cu „angajații” săi – toți membri ai unei familii turcești numeroase – vând la bani puțini ceea ce orice turist caută: curățenie, tihnă, relaxare, satisfacția banului bine cheltuit și… efemera fericire. Omul și-a făcut un soi de țel în viață din a pune pe fața oricărui oaspete, ce le trece pragul stabilimentului, un zâmbet. Și cred că nu este ușor.

Curățenie IMPECABILĂ în mijlocul pustietății, mâncare simplă dar delicioasă și proaspătă preparată de un unchi turc cu un nas cât bompresul bricului Mircea, mici servicii care te fac să te simți răsfățat în mijlocul pustietății prestate cu sârg de un nepot adolescent și, totul într-un mod discret, neostentativ. Sper din toată inima că Hussein să prospere deoarece el a reușit să crească cu trei stele din cinci posibile calificativul acordat de mine Ciprului turistic.

Atracțiile zonei sunt simple și puține: marea, plaja, o mânăstire aflată în renovare și la ceva distanță de bungalow și… măgarii. Întrucât chiar nu mi-am dat seama când au trecut trei zile și patru nopți, cred că sunt destule.

Cu mare părere de rău, am plecat pe drumul de întoarcere care ne ducea pe coasta nordică a insulei. În calea noastră, orașul GIRNE.

« 1 de 4 »

GIRNE este un oraș care evoluează de la cultura orientală – portul și orașul din apropierea acestuia – către rafinamentul colonial britanic în zona înaltă a orașului.

Portul abundă de mulțime pestriță care își face veacul la împușcat francul într-o larmă molcomă. Toată lumea oferă servicii turistice, mai mult sau mai puțin kitch.

Pe măsură ce te îndepărtezi de port, aglomerația scade. Curățenia nu este mai de soi dar nu poți să spui că este mare mizerie.

Din păcate, starea de tihnă extremă caracterizează și personalul din restaurante care se mișcă într-o continuă reluare. Ne-a fost imposibil să găsim un loc în care să servim masa în zona înaltă deși, zău că ne-am străduit.

În schimb, am fost serviți într-un târziu cu o cafea turcească – pentru mine, mare băutor de cafea, foarte greu de înghițit – servită turcește.

Într-un final am servit masa într-un soi de fast-food stradal din zona comercială a orașului. Obosiți fleașcă am continuat să bătem străzile, la vânătoare de impresii și imagini. Ocazie cu care am dat, aproape de port, de mașina vieții mele.

Ca o remarcă, de la un îndrăgostit de mașinile englezești, acestea nu sunt atât de prezente pe cât m-aș fi așteptat iar starea tehnică a celor existente lasă mult de dorit.

Drumul de întoarcere ne-a purtat prin NICOSIA unde am avut și un mic eveniment rutier cu un alt turist turc care m-a lovit în partea din spate a mașinii. Nimic serios dar m-a costat 500 EUR la predarea mașinii (vă aduceți aminte – asigurările sunt reciproc nerecunoscute).

La aeroportul din LARNACA, după predarea mașinilor – către același rus – am avut de așteptat vreo trei ore pentru cursa TAROM (Doamne ce ore imposibile de operare!), timp pe care l-am petrecut admirând potopul de însoțitoare de bord rusoaice care cred că aveau un congres sau ceva asemănător în zonă.

Nu vreau să închei fără a vă prezenta câteva imagini ale unui fenomen care la noi abia se conturează dar care acolo este omniprezent (de, CIPRU este o insulă), acela al marinelor înțesate de ambarcațiuni.

« 1 de 4 »

Și tot acum vreau să vorbesc despre un alt obicei, acela de a fotografia „din mișcare”, din mașină sau tren, peisajul. De cele mai multe ori aceste imagini prezintă fața „necomercială” a locului și te lasă să-ți formezi o imagine mai apropiată de realitate despre locuri și oameni.

« 1 de 3 »

Concluziile cu privire la imagini, aparțin fiecăruia.

Așa cum am spus, mulțumită TAROM-ului la ora – românească – 05:30 am ajuns la OTOPENI.

Ajuns acasă, m-au încercat sentimente contradictorii cu privire la cum aș putea să caracterizez experiența avută. Partea grecească, un pic dezamăgitoare. Parcă toți ne dădeau de pomană sau ne făceau un mare favor, deși nu noi puneam prețurile, doar le plăteam. Nicio asemănare cu CRETA. Partea turcească, cu notabila excepție a Sea Bird, tot dezamăgitoare. Prea ostentativă dorința de a-ți lua banii prin orice truc. Parcă eram pe însoritul litoral al Mării Negre. Per global, cu aportul consistent al lui Hussein, cu greu trei stele și jumătate din cinci posibile. Sau poate așteptările noastre au fost prea mari…

Personal, o să mai aștept o vreme până când am să revin în CIPRU.

NeSSy – 2018