Astăzi „răsfoiam” ceva fotografii mai vechi, și am dat peste fotografiile a doi oameni. Oameni total diferiți, trăitori în locuri total diferite, ale căror vieți s-au „atins” punctual de câteva ori și care mi-au fost prieteni.
Ei nu mai sunt aici. Gigi din 2017. Vasile din 2018. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre amintirile frumoase, cu doi oameni frumoși, fiecare în felul său, amintiri care mă însoțesc și revin ori de câte ori vorbesc despre Mirifica.
Pe Vasile l-am cunoscut încă de când am început să merg în Deltă.
Făcea parte din cercul cunoștințelor esențiale pentru niște pantofari veniți în Deltă. Om al locului, asprit poate prea devreme de viața din baltă, de nevoile multe, dar dârz și răzbătător, mândru de casa lui, de nevasta lui frumoasă – tot lipoveancă, Irina a plecat în 2017 să-și aștepte bărbatul.
Pe Gigi l-am cunoscut chiar în toamna de care am să povestesc și cu această ocazie, fiind el bun prieten cu Maestrul V. Gigi, un om mare, blând și bun.
În 2005 aveam deja pretenții de experimentat al Deltei (doar pretenții). Și pentru că de când mă știu expediția din vară, indiferent de durată, nu ajunge, am hotărât împreună cu Maestrul să facem o „băiețească” de o săptămână și să încercăm să ademenim crapii mofturoși de toamnă târzie. Zis și făcut: constituit echipa (eu, Maestrul și Gigi), rezolvat concedii de o săptămână, vorbit pentru cazare la Vasile (de, la sfârșit de octombrie chiar și pescarii pasionați preferă seara să bea un șpriț pe lângă o sobă), pregătit sculele, încărcat calabalâcul în Helguța, și bice către Gorgova. Acolo închiriasem o lotcă de la Simion – fratele lui Vasile – care motorizată de voinicul Johnson de 3,3 cai avea să ne poarte ca vântul către locul nostru secret de crap de pe Dunăre.
Am ajuns cu bine la destinație, spre bucuria gazdei care, ca de obicei, ne-a primit cu brațele deschise. Acum, omul ne-a dat camera cea mai bună din casă la toți trei, că nu era să ardă o grămadă de lemne încălzind mai multe camere.
După obiceiul locului, pe lângă siniliul zugrăvelii, caracteristic zonei, camera noastră era mândra deținătoare a unei picturi în frescă care pentru noi a constituit o piedică majoră în calea somnului: nu știu cum s-a întâmplat și ce muză poznașă a inspirat penelul artistului dar cert este că în aceiași pictură am recunoscut în fiecare seară multe persoane cunoscute, mereu altele, fapt ce a condus la interminabile discuții în contradictoriu.
Cea de-a doua piedică a fost sforăitul. Poate de la „aerul” tare, cu aromă de sâmbure de prună, atât eu cât și Gigi, am performat în recitaluri prelungi, stereofonice, cu solo-uri bine definite ca tonalitate și volum, spre disperarea Maestrului care ne trezea pe rând în încercarea – lipsită de orice șansă – de a prinde câteva minute de somn.
Vremea era cea normală pentru sfârșitul lui octombrie: uscat dar înnorat și frig. Am concluzionat noi – vreme bună de pescuit. Din nefericire un septembrie ultra-ploios în toată țara făcuse ca apele Dunării să fie umflate… Dunăre.
Un alt element, relevant în povestea mea, este că din 2005 – deci recent la acel moment –NAVROM-ul introdusese pentru pasageri catamaranele. Navele astea, sunt puțin cam mari pentru Sulina și generează valuri destul de serioase, motiv pentru care au și restricții de viteză în dreptul localităților în scopul protejării digurilor.
Și ne sculăm noi cu noaptea în creier, mic dejun copios (cu multă slană, ceapă și palincă), sculele la barcă și… plecăm la pescuit. Ajungem la locul nostru și ne instalăm sculele și așteptăm. Apa crescută cam vreo doi metri față de cum o lăsasem în vară. Tulbure. Ne uitam cu un aer de netă superioritate, eu și Maestrul, cum Gigi încerca să găsească un loc în care pluta lui să stea locului măcar 5 secunde. Pentru că da, Gigi era esența undițarului perfect, cu vergi lungi și plute fine, în stare să păcălească chiar și peștii mai nehotărâți.
Și cum pescuiam noi așa, la un moment dat se vede venind, spre amonte, catamaranul, fiind el însoțit de un valul de siaj aferent. De departe valul era mic dar de aproape… Oricum, noi eram în zonă fără restricție de viteză. Pe măsură ce se apropia, am început să pricepem de ce erau bălți pe malul pe care pescuiam noi și de ce era iarba tăvălită. Și ajunge în dreptul nostru… Și ajunge și valul… Și maestrul ținea de scule cu apa până la genunchi. Eu fiind cel mai aproape de barcă, am avut o străfulgerare că fără ea nu mai puteam ajunge acasă, deci am lăsat baltă – la propriu – sculele și am încercat să țin barca într-o poziție care s-o ajute să sară peste val. Asta până în momentul în care prova bărcii a ajuns la înălțimea pieptului meu și zău că, deși era o bărcuță – avea numai 3,5m lungime, s-a transformat în Titanic. Așa că am lăsat-o să se descurce cum poate. Și legată la mal prost fiind, nu s-a descurcat: tot ce lăsasem în barcă plutea, nu tocmai lin, pe Dunăre la vale, inclusiv bidonul cu benzină și unica vâslă, iar barca stătea frumos pe mal fiind stabilizată de o tonă de apă la interior. Noi, uzi ca după baie, din cap până în picioare. Sculele de pescuit, împrăștiate pe o jumătate de kilometru de mal. Ce era mai grav era că întreg conținutul gentuței lui Gigi, cu acte, cu bani cu tot, era înșirat prin tufe și boscheți. Ce mai, prăpăd.
Ar fi fost frumos să putem filma, dar la vremea aia nu prea aveam cu ce, derularea ulterioară a evenimentelor. Cum am uitat toți de neajunsurile personale și ne-am repezit la bărcuță pe care, într-un elan de nedescris, aproape am golit-o de apă și, cum subsemnatul a tras la sfoară cu puterea disperatului până când – MINUNEEE ! – motorașul inundat a „luat-o”, făcând posibilă recuperarea avuției plutitoare. Să mai spun că fără benzina din bidon nu am fi avut nicio șansă să ajungem „motorizați” acasă? Nu mai spun!
Acum, orice oameni normali, ar fi strâns calabalâcul și ar fi plecat acasă, mai ales că în aer erau 10-12 grade iar soarele era zgârcit spre ascuns total. Dar nu, noi nu suntem oameni normali! Întrebarea pusă de Gigi – „Unde mă duc eu cu actele fleașcă?” – a primit răspunsul instantaneu „Stăm să se usuce”. Și am stat. Încă vreo trei ore. Ore în care actele, întinse cu grijă pe niște tufe mai înalte nu s-au uscat. În care ne-am dezbrăcat aproape la piele și ne-am șters cu cârpele de șters pe mâini, punând hainele la „uscat” lângă actele lui Gigi. Apoi ne-am îmbrăcat cu hainele ude și reci acum, ne-am înfofolit cu orice putea să țină cât de cât de cald și am consumat proviziile de palincă aduse pentru întreaga perioadă. Palinca aia a fost polidin curat, că altfel…
Pe la ora 15.00, nu am mai rezistat și am plecat acasă, murați, dârdâind și fără pește.
Fotografia este făcută a doua zi de dimineață, când am ajuns noi la concluzia că trebuie musai să ne recuperăm după așa pățanie.
Norocul nostru că acasă la Vasile soba funcționa la parametri, țuica de Buzău a Maestrului era parcă mai bună decât palinca iar moralul nostru era la cote înalte.
Pește n-am prins cine știe ce în acea expediție dar nici nu ne-am îmbolnăvit.
Și am petrecut momente de neuitat alături de prieteni, și am strâns povești în traistă. Că și despre asta este Mirifica, despre poveștile trăite cu prietenii și retrăite, câteodată, când dai peste ceva poze vechi.
Cât despre cei doi prieteni ai mei, vreau să-mi rămână în memorie așa, strânși în jurul mesei, veseli, tineri și plini de viață. Și să pot spune: ce vremuri minunate am trăit!
Nessy – Iunie 2018