Delta Dunării dincolo de imagini – monografie

Prezentul material constituie postfața albumului fotografic semnat de Ion MICLEA, Delta Dunării dincolo de imagini (1983). Ortografia precum și unele denumiri geografice sunt cele prezente la momentul ieșirii de sub tipar.

            Delta este gura de vărsare în Marea Neagră a marelui fluviu transeuropean ce izvorăște de sub vîrful Kandel (1.241 m) din Munții Pădurea Neagră. De aici și pînă la Marea Neagră, Dunărea străbate o cale de 2.860 km prin numeroase și diferite ținuturi de munte și cîmpie.

            Ea a tăiat masive ca să-și deschidă calea prin poarta Tutlingen-Sigmaringen spre podișul Bavariei și prin porțile Passau-Linz și Grein-Krems să ajungă la Cîmpia Vienei, a rupt poartă la Bratislava și la Budapesta ca să treacă munții Ungariei și să ude Cîmpia Panonică. A înfrînt în cele din urmă rezistența Porților de Fier de la Cazane ca să facă hotar între podișul pre-balcanic și lunca inundabilă a cîmpiei Valahiei și apoi, spre vărsare, să despartă horstul Dobrogei de podișul moldovenesc. De peste tot, acumulează variate elemente naturale și polarizează afluenți ce coboară la rîndul lor din alte zone diferite din punct de vedere geo-fizic sau hidrologic. Fie că vin din Munții Alpi sau din Pădurea Boemiei, de prin Boschizi și din Tatra, din Carpați ori din Alpii Dinarici, din Balcani sau din podișul Moldovei, afluenții mici sau mari ca Morava Cehă, Sava, Drava, Morava Sîrbească, Tisa, Oltul, Siretul și Prutul, cu toții alimentează și influențează regimul hidrografic al Dunării prin proprietățile apelor lor.

            Acest volum de ape acumulat, ce măsoară un debit mediu de 6.300 mc/sec., facedin albia Dunării o cale de navigație deschisă și lesnicioasă care leagă opt țări europene: R.F.Germania, Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, România și Uniunea Sovietică. Pentru țările riverane, Dunărea este nu numai o cale, dar și o poartă către lumea largă, un izvor de energie și un inepuizabil bazin ce asigură irigarea a milioane de hectare.

            Tot grație regimului hidrologic a cărui complexitate crește la Dunărea de Jos, s-a ajuns în timp ca în zona de vărsare să se producă schimbări geomorfologice ce au conturat o unitate fizico-geografică bine definită. Și aceasta este Delta Dunării.

            Privite în ansamblul cadrului geografic, extremitățile Deltei își conturează forma triunghiulară cu claritate; la nord hotarul său ondulează sub platforma înaltă a Bugeacului, iar pe latura sudică apele fluviului scaldă poalele dealurilor Tulcea-Mahmudia ca o linie menită să individualizeze această unitate de horstul dobrogean. Platforma dealurilor amintite se oprește însă departe de apele mării, dînd cîmp liber reliefului deltaic să se poată uni cu acela ce aparține complexului lagunar Razim-Sinoe. În sectorul de interferență a acestor două zone nu putem vorbi și nici nu poate fi stabilit un hotar precis al Deltei propriu-zise căci evoluția celor două complexe s-a produs pe suportul aceluiași trunchi genetic. În cuprinsul limitelor care o definesc, Delta Dunării înregistrează astfel de la prima bifurcare a sa – Ceatalul Chiliei (considerat ca vîrful deltei) – și pînă la Marea Neagră o distanță de 70 – 80 km și o suprafață de peste 440.000 ha.

            Este zona care a dat și va continua să ofere un pitoresc diferențiat și o mare varietate de bogății.

            Geneza Deltei Dunării își are nucleul într-o serie de factori epirogenetici asociați cu variațiile eustatice ale nivelului mării, care au început să se producă la sfîrșitul epocii superioare a neogenului, epocă înscrisă în periodizarea geologică cu numele de pliocen. Procesul schimbărilor în formarea Deltei s-a declanșat însă tîrziu, în perioada holocenă, ceea ce îi înscrie vîrsta în preistoria societății omenești. Precizat în măsurătorile de astăzi ale timpului, fenomenul ce avea să fie cel mai hotărîtor în geneza acestui pămînt s-a produs cu circa 6.000 de ani în urmă, în epoca pe care istoriografia o numește a pietrei șlefuite sau neolitică. După natura sa și epoca în care s-a încadrat, literatura de specialitate a numit fenomenul „Transgresiunea neolitică”. Apele Mării Negre, care se aflau la un nivel de circa 80 m sub cel actual, s-au ridicat atunci cu 85 m, inundînd suprafețe mari de pămînt și aducînd astfel schimbări în configurația litoralului dobrogean. De aceea, pentru precizarea lui în spațiu, specialiștii i-au acordat și un al doilea nume – „Transgresiunea dobrogeană”.A fost fenomenul care a făcut ca apele mării să acopere văile și întinderile joase pînă ce s-au lovit de structura dură a colinelor istro-pontice sau de înălțimea platformelor continentale, creîndu-se astfel marile golfuri cu țărmuri mai mult sau mai puțin ondulate ori chiar foarte adînc festonate. Așa s-au format golfurile țărmului dobrogean pe care o serie de factori le-au transformat cu vremea în complexul lagunar ce poară azi numele de Razim-Sinoe, iar pe albia celui de la gura fluviului avea să se producă în timp geneza și evoluția Deltei Dunării. Aici, în limitele acestei unități fizico-geografice,  se află cel mai nou pământ al țării. El s-a clădit ca rezultat al interacțiunilor dintre apele fluviului, purtătoare ale unui mare debit de aluviuni, și cele ale mării. Acestea din urmă, aducătoare și ele de aluviuni, susținute fără încetare de forța vînturilor cebat dinspre N-E și nestingherite de oscilațiile mareelor din bazinul maritim, au sedimentat în adîncurile mici ale platformei continentale din fața gurilor fluviului un cordon litoral transversal care la rîndul lui avea să ușureze formarea reliefului grindurilor maritime. În spatele acestor grinduri apele s-au liniștit, creîndu-se astfel condiții favorabile ca marile cantități de aluviuni aduse de fluviu să se dpună pe fundul golfului. În amestec cu organismele vegetale și animale ele au constituit procesul genetic de formare a uscatului deltaic care, odată început, nu și-a încetat o clipă evoluția.

            Delta Dunării rămîne, sub aspectul acesta, locul unei neîncetate lupte dintre viață și moarte, locul unde noul fără încetare se clădește peste ceea ce este vechi și moare. Delta este darul fluviului dar și al vîntului și al mării, iar relieful ei s-a clădit mai ales în perioadele de liniște și mai puțin la viituri sau în timp de furtuni. Specificul sectoarelor diferențiate se recunoaște ușor căci complexul de coordonare care poartă numele de Letea, Caraorman, Crasnicol și Perișor împarte Delta în două unități transversale. Din vîrful triunghiului format din prima bifurcare a Dunării și pînă la cordonul grindurilor amintite întîlnim structura și peisajul deltei fluviale. Ea este cea mai veche și cea mai întinsă, ocupînd 65% din suprafața totală a Deltei, iar ansamblul său de elemente morfo-hidrografice – alcătuit din împletirea uscatului predeltaic și a grndurilor fluviale cu toată rețeaua hidrografică principală și secundară a păienjenișului de gîrle, japșe și sahale – se constituie ca o sbunitate cu un anume caracter, numit de literartura de specialitate deltă de „tip Vistula”. În ceea ce prvește cordonul predeltaic ce delimitează Delta pe verticală, prin dinamica lui (sedimente, salinitate și curenți)  exercită încă o influență asupra regimului hidrologic al brațelor Dunării. De la acest baraj și pînă la mare este delta fluvio-maritimă ale cărei conținut morfo-hidrografic și formă fizico-geografică se diferențiază de cea anterioară prin natura genezei și structură.

            BRAȚUL CHILIA. Pentru cunoașterea pămîntului născut din ape, drumurile noastre vor porni din vîrful triunghiului deltaic, mai întîi, pe brațul Chilia, ce primește 62,5% din debitul total al Dunării, care înainte de ceatal măsoară 6.000 mc/sec. la ape mici și 18.000 mc/sec. la viituri. Grație forței primite, brațul nordic și-a creat o albie a cărei lățime măsoară în medie peste 500 m, pe alocuri depășind chiar 1 km. Tot albia brațului este aceea ce direcționează și hotarul de nord al Deltei propriu-zise.

            Relația dintre regimul hidrologic și mediul natural conturează în spațiu o armonie arhitecturală cu structură echilibrată în care se pot sesiza mai mulți biotopi conturați sub forma unor microdelte rezultate din ramificarea albiei principale într-o serie de brațe ce scaldă și hotărnicesc ostroavele formate între ele.

            O primă deltă de asemenea natură, numită „fusiformă închisă”, începe de lîngă localitatea Pardina (km 76); ramificațiile ei delimitează pămîntul ostroavelor Chișlița și Tătaru care se prelungesc pînă aproape de Chilia Veche. Aici apele se adună din nou spre șenalul unei singure albii, ca la numai cîțiva kilometri în aval să asistăm la o a doua ramificație, unde fluviul își croiește o nouă deltă fusiformă ce se prelungește pe o distanță de 16 km, în care închide ostroavele Babina, Ermacov și Cernovca, Reînfrățirea apelor în dreptul satului de pescari Periprava este de scurtă durată căci la numai 4 km aval de Vîlcov (la km 18) se formează în zona de vărsare de la gura brațului Chilia o a treia deltă, numită „digitală” sau „delta secundară” a brațului Chilia. Nașterea sa a început în urmă numai două sute de ani, ea consolidîndu-se sub ochii noștri prin lărgirea arealului peste apele mării spre care înaintează anual cu circa 80 m. Literatura de specialitate a inclus-o în categoria deltelor de „tip Mississippi”, Dintre toate brațele și gurile acestei delte numai cele cu numele de Oceacov și Stambulul Vechi suportă ambarcațiuni navale. De aceea, deși pe brațul Chilia pleacă peste 2/3 din debitul total al fluviului  și se înregistrează chiar și cele mai mari adîncimi (35 m în dreptul km 39 sau 34 m în zona satului Plauru, km 106-96), revărsarea apelor pe suprafețe mari, pe albia altor gîrle naturale care se formează din trunchiul lui și duc apele spre depresiunile din interior, ramificațiile deltelor fusiforme și cele ale deltei secundare, toate acestea determină ca adîncimile medii de pe șenal să se situeze numai între 5 și 10 m. La aceste inconveniente pentru navigație se adaugă și existența meandrelor ce-i lungesc traseul la 117 km. Lucrările de despotmolire și dragaj, pe care Uniunea Sovietică le-a făcut în anii din urmă de la Chilia în aval și mai ales pe brațul Oceacov din delta secundară, asigură acum legătura cu marea, dar numai prin vasele al căror pescaj nu depășește 12 picioare (pînă la 4 m).

            Cu toate inconvenientele amintite, brațul Chilia a rămas aproape în exclusivitate singura cale sigură care leagă așezările de pe malul drept cu orașul de reședință al județului și, implicit, cu toate localitățile dunărene. Traseul evoluează prin lățimi impresionante și prin gîrlele ostroavelor cu pajiști și păduri de sălcii, prin dumbrăvi inundabile și la grindurile predeltaice Chilia și Știpoc, iar de aici se ajunge pe grindul fluvio-maritim cu dunele de nisip și seculara pădure de stejari și liane cu numele de Letea.

            Cel mai îndepărtat sat de pescari este Periprava, situat în vîrful de nord al grindului Letea.

            Tot pe brațul Chilia, pe apele gîrlelor care se formează din albia lui, se poate merge în zona plaurului plutitor din depresiunea Babina-Matița-Merhei – unde cuibărește marea colonie de pelicani – ori prin zălogurile cu marile colonii de păsări.

            BRAȚUL TULCEA este următoarea albie care se formează după prima bifurcare a apelor Dunării. Lungimea acestui braț, înregistrată de la Mila 34, nu deășește 17 km. La a doua bifurcare – Ceatalul Sf.Gheorghe este locul unde Dunărea își împarte din nou apele pe alte două albii și cu acestea se încheie și traseul brațului cu numele de Tulcea, care a adus 37,5% din debitul fluviului pe o albie ce oscilează în limitele a 300 – 500 m lățime și este marcată de maluri joase, care la viituri își mai conturează traseul doar prin coroanele din zăvoaiele marginale. Acest cadru natural, care la un moment dat înclină spre monotonie, se modifică brusc prin formarea unei convexiuni sudice.

            Peste terenul stîncos, cu onduleurile culmilor de dealuri, se proiectează profilul municipiului Tulcea. Este o compoziție alambicată, formată din liniile moderne ale urbei, punctînd fondul edilitar mai vechi pe de o parte și masivitatea noilor coloși industriali. Întregul decor este prins în mișcarea impresionantului număr de ambarcații de toate formele și mărimile, dominate și ele de pescadoarele oceanice. Tot aici, la anaforul de la Tulcea, unde apele fluviului lovesc permanent în malurile stîncoase, se înregistrează cea mai mare adîncime a brațului, sub 34 m (măsurători luate la nivelul minim al debitului). În rest însă, adîncimile ajung la minimum șapte metri, controlate și menținute prin dragaj, acțiune determinată de funcționalitatea acestui principal braț de navigație pentru vasele fluviale și în exclusivitate pentru cele maritime care intră în gura Sulinei.

            BRAȚUL SF. GHEORGHE. După parcurgerea peisajului tulcean, apele fluviului înscriu din nou o curbă largă a cărei concavitate se lasă spre sud; la terminarea ei, apare al doilea ceatal, înscris cu numele de Sf.Gheorghe după toponimul brațului ce se formează de aici. Brațul Sf.Gheorghe, care preia din amonte atît peisajul cu pădurile de sălcii cît și debitul curentului de sub poala dealurilor horstului dobrogean, este cel ce trasează în continuare hotarul de sud al deltei propriu-zise. Terenurile joase dintre albia actuală și platforma horstului dobrogean, altădată o ghirlandă de bălți, sînt de mult colmatate iar pămîntul deja consolidat și ocrotit de o linie de diguri. Constituind de fapt o continuitate a specificului malului drept din amonte, zona mai păstreazăîncă aceiași structură morfo-hidrografică.

În aval de culmea dealurilor Beștepe, după stîncile Mahmudiei, albia brațului începe marele joc al meandrelor, depărtîndu-se spre interiorul reliefului deltaic. Brațul Sf.Gheoorghe are traseul cel mai sinuos, ceea ce face ca distanța de la ceatal pînă la vărsarea apelor în mare să măsoare 109 km. Deși între Mahmudia și grindul Ivancea el taie firul unei linii drepte de numai 28 km, datorită puternicei meandrări traseul măsoară 66 km. Această ondulare, precum și existența unor brațe moarte din apropierea cursului principal (ghiolul Erenciuc, lacul Belciug ș.a.) constituie nu numai o caracteristică a acestui braț ci și o dovadă a vechimii lui. De altfel el este atestat și în izvoarele antice, fie ca poartă de intrare spre interiorul continentului și avînd ca reper insula Peuce, fie cu mențiunea lăsată de Strabon (58 î.e.n. – 25 e.n.) că este cea mai mare gură a fluviului și i se spune Gura Sfîntă. El figurează de asemenea și pe harta lui Ptolemeu (90 – 160 î.e.n.) cu numele de „Hieron Stoma”, care se traduce tot Gura Sfîntă.

În ceea ce privește sistemul hidrologic al brațului Sf.Gheorghe, acesta este influențat de numeroase ramificații ce se desprind din albia lui; la rețeaua de gîrle naturale, se adaugă numeroase canale artificiale care preiau o mare cantitate din apele brațului pentru împrospătarea și echilibrarea depresiunilor din interior. Dintre toate canalele care se alimentează din brațul Sf.Gheorghe, Litcovul se situează pe primul loc. Gura lui se deschide din malul stîng al brațului, în dreptul km 99 și își taie drum prin depresiunile insulei de mijloc într-o direcție aproape paralelă cu albia Sulinei ca, după o cale de 33 km, apele sale să ajungă în depresiunea lacurilor Puiuleț și Puiu, Roșu și Roșuleț, iar de aici, prin gura și gîrla Împuțita, să fie deversate în mare. Tot din malul stîng al brațului Sf.Gheorghe, în dreptul km 66, se formează Uzlina, ce împrospătează apa din subdepresiunea cu același nume, iar de aici, prin alte ramificații, apele sale se răspîndesc în celelalte ghioluri și sahale.

Cea mai impresionantă rețea de canale – mai toate artificiale – este cea care leagă brațul Sf.Gheorghe de marea depresiune a Dranovului și a lacului Razim. Canalul Lipovenilor, Dunavăț, Dranov, Perișor-Belciug, Palade și Buhaz-Zătoane sînt numele principalelor canale din rețeaua ce împînzește depresiunea deltaică dintre brațul Sf.Gheorghe și lacul Razim. Întregul sistem influențează și produce schimbări neașteptate în regimul hidrologic al brațului, atît la viituri cît și la ape mici. Prezența canalelor și gîrlelor amintite face ca debitul de 2.000 mc/sec., pe care îl primește inițial albia brațului, să fie diminuat la 1.660 mc/sec. La ape mici însă, fenomenul se produce invers și este un specific hidrologic al brațului Sf.Gheorghe. Albia brațului primește atunci numai 19,8% din debitul apelor Dunării, care ajunge la 800 mc/sec. Pînă la grindul Ivancea el scade la 725 mc/sec., ca la portul Sf.Gheorghe să ajungă peste cota primită, înregistrîndu-se 850 mc/sec. Fenomenul se datorește faptului că la ape mici brațul este alimentat către gură din debitul depresiunii Dranov-Est. Dacă debitul de apă suferă schimbări atît la ape mici cît și la viituri, lățimea albiei rămîne în general constantă, între 300 și 400 metri, ajungînd numai pe alocuri să depășească 500 metri. Adîncimea medie este în general de 5 – 8 metri și doar arareori, pe lîngă horst, ajunge să înregistreze pînă la 26 m. Împotmolirile care s-au produs la gura brațului au redus adîncimea acestuia la numai 1,5 m. Aici, în microzona de la gura brațului, a început să se formeze o nouă deltă. Brațele secundare care s-au desprins din albia principală înaintează divergent printre ostroavele aflate în curs de colmatare, repetînd fenomenul de constituire pe o suprafață redusă a unei delte barate de „tip Vistula”.

BRAȚUL SULINA are astăzi aspectul oricărui canal amenajat, cu malurile supaînălțate prin diguri bine consolidate și protejate de un dalaj de piatră, Lățimea lui, aproape regulată, variază rar și neobservat între 120 și 200 m și continuă spre orizont aproape rectiliniu. Actualul peisaj al acestui drum dragat și diriguit printr-un sistem de geamanduri ancorate este rezultatul activității omului de rectificare a naturii în folosul lui. Necesitatea realizării lucrărilor pentru despotmolirea gurii Sulina a fost pusă în discuție în urmă cu peste două secole (la 1750). Proiectele inginerești care s-au întocmit atunci prevedeau obligativitatea prelungirii gurii de vărsare prin construcția unor jetele de  ambele părți ale canalului, ca apele fluviului să poată străpunge linia de depunere a curenților marini. După 36 de ani de la această hotărîre, s-a reușit să se treacă la executarea unora dintre proiectele de amenajare, dar evenimentele europene și mai ales războaiele ruso-turcești de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și începutul veacului ce a urmat au dus la abandonarea lucrărilor abia începute. Abia după formarea Comisiei Europene a Dunării (1858) a fost posibilă reluarea lor și trecerea la realizarea altor lucrări de anvergură, a căror proiectare a durat aproape 10 ani. Proiectele au fost făcute de inginerul G. Hartley, care a supravegheat și aplicarea lor. La numai doi ani de la cucerirea Independenței de stat a României, s-au început marile lucrări de rectificare a traseului brațului Sulina și cele de dragaj pentru despotmoliri și chiar de închidere a unor brațe, terminîndu-se în 1902. Prin canalul săpat de pe actualul marcaj de la baza marilor bucle cunoscute sub numele de „Marele M” și „Micul M”, de la mila 8 la 18, traseul brațului Sulina s-a micșorat cu 21 km, ajungînd astfel să măsoare o distanță de 34 mile marine sau aproape 63 km. Deși primește numai 17,7% din apele Dunării, iar la viituri repartiția scade la 15,5%, grație amenajărilor inițiale și lucrărilor permanente de întreținere care mențin adîncimea minimă de 7 m, adică 24 de picioare, brațul Sulina este singurul care permite pătrunderea vaselor maritime în porturile din amontele fluviului, Tulcea, Galați și Brăila.

Dar brațul Sulina nu este numai drumul naval al vaselor maritime și calea de legătură cu așezările omenești de pe malurile sale sau de pe grindurile pe care le întretaie, ci o mare arteră ce alimentează depresiunile din inma Deltei cu apa necesară întreținerii vieții din aceste zone naturale. De pe brațul Sulina se ajunge cel mai ușor în rețeaua de sahale, gîrle, lacuri sau bălți din depresiunile din dreapta și din stînga lui și apoi în zonele plaurilor sau stufăriilor fixe de pe grindurile fluviale ori de pe cele fluvio-maritime. În același timp, brațul Sulina rămîne și un polarizator al factorului demografic din zona deltaică și un colector al bogățiilor naturale oferite de toate sectoarele marginale.

Sub aspect morfo-hidrografic, brațele Dunării și apele lacului Razim compartimentează Delta în trei zone cu aspect longitudinal, numite ostroave sau insule, deși această ultimă formulare este improprie. Traseele ce străbat ostroavele Deltei traversează o varietate de biotopi care se succed la fiecare compartiment longitudinal în aceleași forme și structuri.

Biocenozele din incinta fiecărui ostrov longitudinal se individualizează la rîndul lor prin configurațiile create de asociațiile de plante, asigurînd astfel întotdeauna și la tot pasul surpriza noului. Ele s-au născut în timp și constituie de fapt rezultatul raportului dintre toate elementele morfo-hidrografice, al interacțiunilor produse de solurile Deltei – diferențiate și ele după natura lor genetică – și rețeaua hidrologică privită în toată complexitatea ei – principală (formată de brațele Dunării) și secundară – alcătuită din sahale, gîrle, periboine și canale, la care se adaugă depresiunile lacustre ale lacurilor, limanurilor, lagunelor, japșelor, mlaștinilor, terminîndu-se cu zona maritimă din fața Deltei. Este o rețea de ape în aparență haotic orientate, o adevărată țesătură pe pămîntul zonei de vărsare a Dunării.

În raport cu gradul lor de colmatare, zonificările pe care literatura de specialitate le-a numit depresiuni sînt de fapt formațiuni complexe morfo-hidrografice și se diferențiază între ele atît ca structură cît și ca altitudine.

DEPRESIUNEA SIREASA din vîrful Deltei se caracterizează printr-o colmatare puternică și grinduri înalte de 3 – 4 m, care se întind pe suprafețe mari, cu lungimi considerabile și lățimi ce măsoară 2 și chiar 3 km. Ele sînt de natură fluvială, cu soluri aluvionare înțelenite și cu fertilitate mare datorită conținutului de substanțe minerale și humus. Aceste suprafețe de grind alternează cu terenuri lăcoviștite, formate din apele stagnate, provenite din inundații. În această depresiune, canalele de legătură cu lacurile interioare sînt foarte rare și în mare parte împotmolite. Schimbul de ape al zonelor sale lacustre se face de cele mai multe ori prin depresiunile Șontea și Furtuna cu care se învecinează la răsărit. Numele depresiunii vine de la canalul care o traversează și care este un vechi braț al Dunării, aflat acum în plin proces de colmatare. Vegetația este specifică solului. Aproape jumătate din suprafața depresiunii Sireasa este cultivată sau acoperită cu păduri și pășuni din ierburi cu multe graminee. Pădurile se prezintă sub formă de zăvoaie de salcie de-a lungul brațelor Dunării, canalelor și grindurilor. Pe alocuri se constată tendința de formare a zăvoaielor amestecate, compuse din specii de salcie și plop (Salix alba L,. Salix fragilis L. cu numeroși hibrizi, Populus alba L. și Populus canescens Sm). La umbra lor cresc desișurile de mur (Rubus caesius L.) ale căror tufe de 1,5 – 2 m în amestec cu pătura ierboasă formează un zid de nepătruns. Nu sînt excluse nici plantațiile de plop negru (Populus nigra L.) și tremurător (Populus tremula L.) și nici prezența inopinată a subarbuștilor: porumbarul (Prunus spinosa L.), cătina (Tamarix ramosissima Ldb.) etc. Pe zonele mai joase din jurul zonelor lacustre care au mai rămas și mai ales pe fundul colmatat al lacurilor de altădată se întîlnesc suprafețe destul de mari de stufăriș în amestec cu alte plante de mlaștină.

În zona de mijloc a deltei fluviale din ostrovul longitudinal de nord (dintre brațele Chilia și Tulcea – Sulina) se conturează două depresiuni bine definite. Este de fapt zona unde colmatarea a ajuns la un stadiu mediu, iar depresiunile ce s-au format aici se deosebesc mai mult prin configurația creată de regimul hidrologic.

DEPRESIUNEA PARDINA se individualizează în jumătatea de nord a zonei amintite. Așa cum am spus, ea se caracterizează prin natura  și configurația elementelor sale morfo-hidrografice, atît a celor ce-i conturează hotarele cît și a celor care îi alcătuiesc rețeaua hidrografică interioară. Limita de nord, marcată de albia brațului Chilia, constituie în același timp și sursa permanentă de alimentare cu apă a acestei depresiuni. Din cotul Pardina se conturează grindul continental Stipoc pe o lățime de circa 150 m și cu direcția est. După 25 km, el se unește cu cel transversal al Chiliei, definind astfel limitele de sud și de est ale acestui triunghi depresionar. Tot în zona Pardinei, prin canalul Batacu – Eracle și lobul „Marelui M” al Dunării Vechi, de la satul Mila 23, se face legătura cu brațul Sulina.

În interiorul depresiunii, printre sahalele Pardina (a cărei lungime măsoară 40 de km), Iacubava, Repedea, Adînca și Gotca – toate considerate ca foste brațe ale Dunării – s-au format o serie de micro-depresiuni alungite și o rețea de canale. Acestea din urmă unesc o serie de zone lacustre foarte importante, dintre care unele destul de întinse – Tatanir, Antipa, Tihaiu Mare, Baciu, Costin ș.a. – ce asigură depresiunii o foarte bună alimentare cu apă. O altă caracteristică a acestei depresiuni o constituie lipsa plaurului. La rîndul lor, pădurile sînt prezente numai pe malurile grindurilor în zona vestică.

DEPRESIUNEA ȘONTEA-FURTUNA se conturează în partea de sud a depresiunii Pardina pînă la albia brațului Sulina.

Latura de est se marchează începînd din vîrful lobului superior al „Marelui M” și pînă la gîtuirea produsă de gîrla Cațavaia, în apropierea locului de unire dintre grindurile Stipoc și Chilia. Privită în ansamblu, depresiunea Șontea-Furtuna este scăldată de o rețea hidrografică destul de densă care împrospătează apa din numeroase ghioluri, unele ocupînd suprafețe însemnate, cum sînt: Furtuna (peste 900 ha), Băclănești și Lideanca (cu circa 300 ha suprafață). Datorită condițiilor de navigație și variației peisagistice o parte din canalele și ghiolurile depresiunii sînt freventate curent de turiști. Traseele se înscriu pe apele sahalei Șontea sau pe vechiul braț al Sulinei (lobul „Marelui M”), pe gîrle naturale ori pe canale artificiale, prin ghioluri mari și bălți din care se desprind numeroase japșe.

Mlaștinile de la periferia lacurilor ca și unele părți din suprafața apelor adînci sînt locurile cu cele mai numeroase specii de plante submerse ori cu frunze plutitoare. Dintre acestea din urmă nuferii albi (Nymphaea alba L.) și cei galbeni (Nuphar luteum L.), răspîndiți pe covoare dense alcătuite din iarba broaștelor (Hydrocharis morsus ranae L.), plutniță (Nymphroydes peltata Gmel Ktze), broscăriță (Patamogeton natans L.), ciulin de baltă (Trapa natans L.) și numeroase alte plante ce fac legătura cu zonele de stufăriș dau tuturor luminișurilor farmec și culoare. Stufărișurile ocupă suprafețele cele mai întinse și sînt compuse fie numai din stuf compact (Phragmites communis), fie în amestec cu papura Tipha latifolia și T. angustipolia), pipirigul (Scirpus triqueter) și rogozul (Cares stricta).

Gradul de colmatare al depresiunii fiind la un nivel mediu, implică în relieful său și existențaunor grinduri, aici în număr mai mare și pe suprafețe mai întinse decît în partea nordică a zonei. Pe fîșiile de pămînt ale grindurilor se află, în funcție de gradul de colmatare, formațiuni de zăvoaie. Pe grindurile mai joase, cu solurile grele, lăcoviștite și gleizate, cu apă freatică aproape de suprafață sau inindate în cea mai mare parte a anului, arborii pădurilor au tulpini strîmbe, noduroase și urît conformate, în timp ce zăvoaiele de sălcii de pe terenurile mai ridicate au tulpini înalte, coroanele mai mari și stufoase. Trunchiurile acestor copaci, fiind scăldae mereu de ape, păstrează linia nivelului la care a ajuns viitura în anul respectiv. La fiecare viitură, pe sălciile de pe taluzurile grindurilor, cresc smocuri de rădăcini adventive. După scăderea apelor acestea se usucă, împodobind trunchiurile cu smocuri de fibre pe care localnicii le numesc „bărbi”.

DEPRESIUNEA MATIȚA-MERHEI se înscrie ca zonă deltaică slab colmatată. Datorită acestui fenomen, depresiunea are cea mai întinsă suprafață lacustră cu ghiolurile: Merheiul Mare (aproape 1.100 ha), Matița (peste 600 ha), Trei Iezere (circa 500 ha), Babina (circa 400 ha), Dolhei și Bogdaproste (cu aproape 300 ha fiecare), urmate de Ciorticut, Rădăcinoasele, Poludeanca, Iacub, Roșca, Argintiu, Merheiul Mic ș.a. De pe brațul Sulina, accesul principal în zonă se face pornind pe Dunărea Veche spre satul Mila 23, de aici pe canalul Eracle și sahaua Lopatna prin ghiolul Matița și mai departe, pe aceeași saha, se pătrunde în Merheiul Mare și Merheiul Mic de unde, pe gîrla Sulimanca și apoi pe Cernovca, se poate ajunge pe brațul Chilia, în amonte de satul Periprava. De la Mila 23 pînă la ghiolul Trei Iezere legătura se face prin canalul Căzănel. Alte numeroase gîrle interioare, care brăzdează zona în lung și-n lat, asigură atît o circulație bună a apelor în toată depresiunea, cît și legătura dintre brațele principale și cele mai îndepărtate puncte de aici. Datorită slabei colmatări, solul este aproape inexistent, iar cînd apele se ridică la numai 3 hidrograde, se inundă întreaga suprafață. Vegetația este și ea în funcție de natura elementelor morfo-hidrografice specifice, astfel că aici nu se întîlnește peisajul de pădure, ci doar zălog (Salix cinerea), exemplare izolate de salcie cenușie (Salix triandra L.) și plop alb. Depresiunea Matița-Merhei este patria plaurului și nicăieri, în nicio deltă din lume, nu există asemenea imensități de duprafețe acoperite cu plaur.

Geneza plaurului a constituit o problemă de cercetare pentru mulți savanți cu renume mondial și numeroase studii întocmite dau răspunsul la multe enigme referitoare la acest aspect. Din timpurile lui Herodot și Plinius cel Bătrîn – primii informatori despre insulele plutitoare înșirate atunci de la gurile Istrului înspre mare – și pînă astăzi, în Delta Dunării s-au format aproape 300.000 de ha de stufărișuri și păpurișuri. Din această suprafață circa 100.000 ha sînt sub formă de plaur din care aproximativ 20.000 ha le constituie plaurul plutitor. În funcție de nivelul hidrologic, în depresiunea Matița-Merhei se pot vedea zone de plaur plutitor cu o structură împîslită cu vegetație de baltă: el este considerat a avea o vîrstă mai veche și poate fi întîlnit pe canalul Eracle și în sectorul Răducu. Grosimea acestei formațiuni variază între 0,80 m și 2 m. în zona lacurilor Căzănel, Trei Iezere și Bogdaproste există tipul de plaur care se lasă la ape mici și se ridică la nivele staționare medii în perioadele de viituri. În zona Vîrșina – Lideanca se află plaurul recent, care este nefixat și necolmatat, iar pe alocuri, mai ales în jurul lacului Bogdaproste, se află insulele de plaur plutitor de formație tînără. Aceasta este o caracteristică generală a depresiunilor fluviale necolmatate, unde formația fito-hidro-pedologică căreia îi spunem plaur ni se înfățișează cu un aspect luxuriant. La marginile plaurului cresc numeroase plante: rogozul (Carex Riparia Curt.), șovarul (Cladium mariscus L.Ahl.) și orhidee.

În nordul acestei depresiuni, perimetrul lacustru Roșca – Buhaiova – Hrecisca, în suprafață de circa 15.000 ha, a fost declarat rezervație naturală. Importanța acestei rezervații constă și în faptul că aici cuibărește cea mai mare colonie de pelicani comuni (Pelecanus onocrolatus L.), iar în ultimii ani au început să vină aici și cîteva familii de pelicani creți (Pelecanus crispus Burch.).

DEPRESIUNEA OBRETIN se află în partea de sud a lobului „marelui M”. Ea se înscrie organic în depresiunea Litcovului de Est din ostrovul longitudinal central, dar lucrările pentru construcția canalului Sulina au secționat-o și au îndiguit-o. Ca specific, depresiunea Obretin nu se evidențiază decît prin suprafața lacustră, dealtfel bine îndiguită. Cîteva gîrle laterale constituie singurele legături ale bazinului cu exteriorul. În ce privește vegetația zonei, ea se reduce la prezența stufului omogen care acoperă o mică parte din suprafața interioară, iar grindurile marginale înălțate și consolidate sînt acoperite cu zăvoaie de sălcii și pășuni.

GRINDUL LETEA.   Odată cu aceste depresiuni se termină și zona fluvială a ostrovului nordic:rețeaua hidrologică secundară descrisă pînă acum nu va mai continua. De la un braț la altul, toate gîrlele, sahalele, canalele sau tendința de prelungire a lacurilor au fost zăgăzuite de marele cordon litoral Letea. El este în același timp și cel mai mare grind maritim, rezultat în exclusivitate din acumulările marine și orientat pe direcția NE-SV. De aici începe zona deltei fluvio-maritime, acel pămînt unde elementele de natură fluvială se intercalează cu cele marine și fluvio-maritime.

Din toată zona fluvio-maritimă a ostrovului nordic, grindul Letea este cea mai complexă formațiune. Partea de nord a lui este formată din dune nisipoase, dintre care multe fiind încă nefixate, sub acțiunea curenților atmosferici, își schimbă locul și înfățișarea. Configurația dunelor a determinat ca în acest sector al deltei fluvio-maritime să se înregistreze și cea mai mare altitudine, de 12 metri. În sudul grindului Letea, compoziția elementelor morfo-hidrografice ca și a celor de natură fizico-geografică se reflectă însă printr-o succesiune de grinduri și japșe depresionare. Printre grindurile nisipoase nesolificate sau ajunse într-un anumit stadiu de humificare se află microdepresiuni salinizate. Aici este și zona deltaică unde, pe lîngă grindurile maritime, s-au format și microdepresiuni cu depozite de natură organică și fluvială. Particularitățile existente în compoziția elementelor morfo-hidrografice au determinat în același timp și o varietate în repartiția vegetației. Aici se întîlnesc pășuni și suprafețe cu păduri, alături de pămînturi sterpe ori de zone mlăștinoase acoperite cu vegetație palustră. Dar tocmai aceste mari contraste, ca și bogăția și varietatea vegetației au constituit baza științifică ce a determinat ca o parte din suprafața grindului Letea, numită Hasmacul Mare, să fie declarată rezervație forestieră. Despre curiozitățile și frumusețile acestei păduri, geneza și istoria acestor locuri vom mai reveni la capitolul dedicat rezervațiilor și monumentelor naturii.

În estul grindului Letea se întinde o zonă colmatată cu soluri aluvionare, brăzdată de o rețea hidrografică mică și lăcoviști de mlaștină, numită DEPRESIUNEA POPINA. Pînă la brațul Stambulul Vechi, care o desparte de Delta Chilia, pămîntul depresiunii Popina este acoperit cu culturi crealiere, iar pe suprafețe mai joase cu stuf omogen și slab dezvoltat.

DEPRESIUNEA MAGEARU-SULINA. În partea de sud, grindul Letea își prelungește cordoanele sale peste zona depresionară numită Magearu-Sulina. Ceea ce-i imprimă specificul sînt infiltrațiile cordoanelor litorale în zona mlăștinoasă, parte din ea submersă. Acest fenomen condiționează o repartzare a vegetației după natura solurilor existente, Fiecare aspect morfo-hidrografic a generat o anumită categorie de vegetație care apare astfel sub formă de pășuni pe fîșii alungite intercalate cu elemente arenicole și halofile și cu suprafețe acoperite cu stuf ori lăcoviști. Atunci cînd pe mare se dezlănțuie furtuni, apele mării trec cu ușurință peste înălțimea joasă a litoralului și inundă mult suprafața depresiunii. Albia Dunării Vechi ce formează bucla de oval a „Marelui M” și partea finală a brațului Sulina închid ultima depresiune ce se mai înscrie în limitele ostrovului nordic.

DEPRESIUNEA CEAMURLIA. După natura elemntelor sale morfo-hidrografice, această depresiune era legată organic de zona Roșu – Puiu. Lucrările de construcție a canalului Sulina au îndiguit și izolat partea de nord a zonei amintite, creînd astfel o depresiune în ostrovul nordic care acum se află în plin proces de colmatare, cu o rețea hidrografică și suprafețe lacustre fără importanță.

Pentru cunoașterea ineditului și a elemntelor ce diferențiază un ostrov de altul, vom porni pe alte brațe și canale sau grinduri, spre depresiuni ce aparțin de data aceasta ostrovului longitudinal central.

OSTROVUL sau COMPARTIMENTUL CENTRAL este cuprins între brațele Sulina și Sf.Gheorghe. Vîrful acestui triunghi se formează de la al doilea ceatal și are ca bază litoralul mării dintre gurile brațelor amintite. Principala arteră hidrografică a acestui ostrov este canalul Litcov, dragat pe albia unei vechi sahale în perioada anilor 1930 – 1934. Gura lui se deschide din brațul Sf.Gheorghe, din fața satului Victoria, la km 99. De aici el parcurge o cale de 44 kmpe o direcție aproape paralelă cu ce a brațului Sulina. După ce trece prin vîrful de nord al grindului Caraorman, albia canalului își schimbă direcția către sud pînă ce intră în lacurile Puiuleț, Puiu, Roșu. Prin rolul și importanța pe care o are, el a devenit și eponimul celor două depresiuni ce cuprind întreaga suprafață a deltei fluviatile din ostrovul central.

DEPRESIUNEA LITCOVUL DE VEST pornește în aval de al doilea ceatal și are aceleași caracteristici ca și zona Șireasa din ostrovul de nord. Și aici solul este format din grinduri fluviatile destul de înalte și îndiguite, cu o vegetație dominată de zăvoaie de sălcii, de pășuni și culturi cerealiere, care se prelungesc în interior pînă departe. Rețeaua hidrografică este destul de redusă și în cea maimare parte colmatată, iar depresiunile lacustre, îndiguite, au ajuns fără însemnătate.

Albia canalului Litcov împarte depresiunea Litcovului de vest în două subdepresiuni: Rusca și Bălteni (Carasuhat). Pînă nu demult suprafețele lacustre din depresiunea Rusca erau împrospătate cu apă prin canalul cu același nume care o traversa și făcea legătura brațului Sf.Gheorghe de la 1 km din aval de satul Ilganii de Jos cu brațul Sulina, în amonte de așezarea Vulturu. În interior el avea ramificații ce realizau un circuit între lacuri, imprimîndu-i astfel și un rol de colector. Împotmolirile repetate la gura din brațul Sf.Gheorghe au dus în cele din urmă la astuparea ambelor ieșiri și la realizarea unui schimb de ape dirijat.

Subdepresiunea Bălteni este și mai colmatată, avînd o rețea hidrologică mult mai redusă,acum îndiguită și ca atare tot cu regim de ape dirijat.

Depresiunea Litcovul de Est a fost împărțită și ea în două subdepresiuni de același canal care i-a dat numele. În partea de nord a ei se află subdepresiunea Gorgova al cărei schimb de ape se face direct cu brațul Sulina prin canalul Gorgovăț și foarte puțin prin canalul Litcov. Suprafața lacustră de aici este dominată de ghiolul Gorgova în mărime de circa 1.300 ha, care polarizează în jurul său o serie de bălți ca: Babinți, Cuzminți, Cruhlic, Potcoava, Corciovăț, Gorgovăț și altele. Suprafețele lor variază între 100 și 150 ha, iar rețeaua hidrografică asigură o bună legătură între toate aceste depresiuni lacustre și ghiolul Gorgova. Tot în această subdepresiune se înscriu și lacurile Obretinul Mic (300 ha) și Obretinciuc.

În partea de sud a Litcovului se află subdepresiunea complexului lacustru Isacova – Uzlina. O serie de canale fac legătura între ghiolurile centrale – Isacova 1.000 ha, Uzlina cca 500 ha – și cele mici din jurul lor: Isăcel, Gorgoștel, Chirilovca și altele, al căror luciu de apă oscilează între 100 și 200 ha. Din marele meandru al brațului Sf.Gheorghe se deschide gura gîrlei Uzlina care asigură împrospătarea apelor în această zonă depresionară, iar prin canalul Isacova se face legătura între ghiolul cu același nume și marele canal Litcov. Scurgerea apelor este asigurată de sahaua Perivolovca prin intermediul căreia se poate ajunge din nou la brațul Sf.Gheorghe – dar mult mai în aval, la km 52. Tot pe albia ei se face legătura și spre nord cu Litcovul și gîrla Ceamurlia, iar prin ea cu brațul Sulina. Dacă urmăm numai traseul Litcovului, pătrundem în depresiunea Roșu – Puiu. Grație bunei circulații a apelor, depresiunea Litcovului de Est se înscrie ca o zonă slab colmatată în care solurile lipsesc aproape în totalitate. Vegetația, condiționată după cum este și firesc de natura elementelor morfo-hidrografice, este constituită fie din stuf omogen și suprafețe mari cu papură, fie din zone mixte de stuf și papură, ori papură și vegetație palustră. La fel ca în ostrovul nordic, zona lacustră și rețeaua hidrografică a deltei fluviatile sînt barate spre est de marele cordon litoral care aici se face prezent prin grindul Caraorman. Odată cu el începe zona fluvio-maritimă dintre brațele Sulina și Sf.Gheorghe.

ZONA DELTEI FLUVIO-MARITIME din ostrovul central, deși are aceeași geneză ca și cea din sectorul nordic, se diferențiază printr-o serie de detalii care o individualizează în ansamblul general. Uscatul deltei fluvio-maritime din acest ostrov longitudinal este format din două grinduri mari: Caraormanul și Sărăturile, iar depresiunile, comparativ tot cu același sector din nord, excelează prin suprafețe lacustre destul de însemnate, aflate într-un stadiu de colmatare slabă și numai pe alocuri ajunse la un grad mediu.

GRINDUL CARAORMAN are aceeași zonă ca și Letea, fapt ce determină similtudini cu cele ale grindului din nord. Este aceeași înmănuchere de cordoane litorale care se unesc și se suprapun în partea de nord, formînd vîrful grindului, ca apoi, spre sud-est, să se răsfire destul de mult. Pri depresiunile dintre ele, create sub forma unui evantai, s-a realizat o întrepătrundere cu jașele ce se prelungesc în interior pînă către partea superioară  a triunghiului.

Suprafața grindului din sudul așezării este acoperită cu pășuni și un mic rest din vestita pădure de stejari de la care și-a luat numele de Caraorman (trad. Pădurea neagră). Acum, pe dunele mișcătoare și fără vegetație din nordul grindului se mai întîlnesc pe alocuri cîteva cioate, martori ai surprinzătoarelor dimensiuni de odinioară ale arborilor.

GRINDUL SĂRĂTURILE se înscrie ca o a doua zonă de uscat de origine maritimă din ostrovul central. Cordoanele litorale care alcătuiesc grindul sînt apropiate și dispuse pe direcția NE-SV. Acțiunea mării a realizat o netezire și o înmlăștinire a acestora. Suprafețele de pășuni ce acoperă grindul ajung în partea de SV să se intercaleze cu stuful, papura, rogozul și chiar cu vegetația palustră specifică zonelor mlăștinoase. Vecinătatea mării a dus la salinizarea apelor freatice și implicit, prin iluviere, s-a produs și sărăturarea nisipurilor pînă la suprafață. Cele două grinduri descrise mi sus alternează în această zonă a deltei fluvio-maritime cu două depresiuni ale căror elemente morfo-hidrografice au făcut ca ele să se diferențieze în mare parte de cele din delta similară a ostrovului nordic.

DEPRESIUNEA ROȘU-PUIU s-a format într-o fostă lagună maritimă din vecinătatea estică a grindului Caraorman. Geneza sa și drenajul bun al rețelei hidrografice au redus la maximum procesul de colmatare. Cu excepția cordoanelor litorale din sectorul de sud, aici uscatul este aproape în totalitate inexistent. Ultima parte a traseului canalului Litcov, care în această zonă ia și numele de Caraorman, face legătura între ghiolurile Puiuleț, Puiu, Roșu și Roșuleț, creînd astfel, împreună cu gîrla Împuțita, un culoar deresionar ce leagă suprafața lacustră din delta fluvială (depresiunea Litcov). Drenajul apelor din acest culoar, a cărui bună funcționalitate a fost asigurată pentru multă vreme de lucrările executate în 1935, face ca procesul de colmatare a depresiunii să fie îndepărtat în timp. Acțiunea lui a produs chiar diferențieri între zonele lacustre ale depresiunii prin unele schimbări de structură în compoziția elementelor morfo-funcționale și, ca atare, și a celor de natură fizico-geografică. Așa se face că sectorul de nord al depresiunii, unde se află ghiolurile Iacub (peste 300 ha) și Vătaful (200 ha), de care se leagă un lanț înconjurător de ghioluri mai mici, ca și cele dinspre nord-est – Porcul, Porculeț – sînt mai greu împrospătate, făcîndu-și astfel loc procesul de colmatare. Suprafețele lacustre din aceasă sub-zonă au început să se acopere cu plaur plutitor de formație mai veche și mai ales cu plaur format recent, necolmatat și încă nefixat. În partea centrală a depresiunii, ghiolurile Lumina (aproape 900 ha), Puiu (peste 800 ha) și Puiuleț (300 ha) formează a doua unitate lacustră, care fiind bine drenată nu prezintă semne de colmatare. Iar pe suprafața apelor nu întîlnim decît plaur plutitor de formație mai veche. Ghiolurile Roșu, cu cea mai mare suprafață lacustră (peste 1.300 ha), și Roșuleț, împreună cu zona depresionară Împuțita constituie a treia  unitate componentă a acestei depresiuni. Ca peste tot, vegetația este formată din stuf, papură, pipirig și amestec de vegetație submersă. Apele freatice sărăturate pătrund prin periboinele din sudul gurii Împuțita, operînd astfel schimburi între apele depresiunii și cele marine.

Este locul să reamintim că ostrovul Ceamurlia din bucla „Marelui M”, izolat la nord de albia nouă a brațului Sulina, prin geneza lui și natura elementelor sale morfo-hidrografice, se înscrie de fapt în aceiași arie a depresiunii Roșu-Puiu.

DEPRESIUNEA ERENCIUC ocupă zona din sudul grindului Caraorman. Aici rețeaua hidrografică este foarte redusă. Singurul lac din depresiune , care trece drept un fost meandru al brațului Sf.Gheorghe este ghiolul Erenciuc. Depresiunea este o zonă mlăștinoasă în care cordoanele litorale din nord se prelungesc submers, determinînd mereu o creștere a gradului de colmatare. În adrul acestor elemente morfo-hidrografice, mlăștinoase și lipsite de soluri, vegetația se compune dintr-un amestec de stuf, papură, pipirig și diverse specii vegetale de natură palustră.

Al treilea ostrov longitudinal s-a format la sudul brațului Sf.Gheorghe și este mărginit pe latura sudică de apele complexului lagunar Razim – Sinoe. Zona deltei fluviatile o formează în prima parte luncile dintre braț și poalele horstului cu numele de Zaghen, Murighiol. Ele se află într-un stadiu de colmatare avansat, în cea mai mare parte îndiguite și cu un regim hidrologic dirijat.

Partea a doua a deltei fluviatile, numită DEPRESIUNEA DRANOVULUI INTERN, ocupă suprafața dintre brațul Dunării și apele Razimului de la capul Dunavăț și pînă la grindul Crasnicol. Ea se înscrie în categoria depresiunilor mediu colmatate. Caracteristica acestui fenomen de împotmolire uniformă o constituie faptul că aici el s-a desfășurat pe o suprafață foarte mare, fapt ce a determinat ca rețeaua hidrografică naturală să dispară. Din zonele lacustre ale ostrovului a mai rămas doar ghiolul Dranov, care a dat și numele depresiunii. El are suprafața de 2.050 ha și o adîncime chiar mai mare de 2 m, fiind astfel cel mai mare ghiol din delta propriu-zisă.

Nu putem trece cu vederea nici ghiolul Belciug, cu un luciu de apă de circa 100 ha și considerat ca fost meandru al brațului Sf.Gheorghe. În rest, suprafețelesuprafețele lacustre se prezintă sub forma unor ochiuri mici de apă. Relieful solurilor îl întîlnim numai sub formă de grinduri marginale. În jurul lor s-au format lăcoviști, continuate de imensitatea unor suprafețe mlăștinoase. Toate acestea au necesitat săparea de către om a unei rețele hidrografice destul de dense care însă nu ajunge să alimenteze și să împrospăteze apele depresiunii și cele din lacul Razim. Totuși din ampla rețea trebuie să amintim măcar cele mai mari canale care brăzdează această depresiune. Astfel, din dreptul km 62, după Capul Dunavăț, s-a săpat canalul Lipovenilor, care ocolește această peninsulă a horstului dobrogean într-o buclă de 22 kmpînă la golful Fundea. După numai 8 km în aval, tot din albia brațului Sf.Gheorghe s-a săpat canalul Dunavăț, al cărui traseu merge în mare parte pe albia gîrlei vechi. La km 44 se deschide gura canalului Dranov, săpat și el pe albia gîrlelor colmatate Cerneț și Dranov. La numai 1 km în aval s-a săpat canalul Crasnicol, care traversează grindul cu același nume și face legătura cu depresiunea Dranovul extern. Odată cu depășirea grindului Crasnicol, s-a trecut de fapt în zona deltei fluvio-maritime, unde întîlnim același aspect de zonă mlăștinoasă și acoperită de vegetație formată din stuf ori de stuf în amestec cu papură și pipirig, care se intercalează pe alocuri cu vegetația palustră. Aceeași uniformitate și același grad de colmatare se întîlnesc și în această depresiune străbătută de aceeași rețea hidrografică artificială. Grindurile Palade, Chirușcova și Țigănuș constituie barajul dintre această deltă fluvio-maritimă și sectorul maritm numit zona Zătoanelor. Pe toată distanța de la Sf.Gheorghe și pînă la complexul lacustru Razim – Sinoie, acest sector maritim din fața Deltei ni se prezintă împărțit în microzone depresionare și lacuri compartimentate prin numeroase cordoane litorale interioare. Este o compartimentare vizibilăoricui prin natura elementelor morfo-hidrografice și amestecul de vegetație palustră intercalată cu stufărișuri și păpurișuri. Apele și aluviunile fluviului se dispersează în depresiunile dintre cordoane litorale, realizîndu-se în felul acesta legătura directă cu marea. Acolo unde s-au format suprafețe de perisipuri (cordoane litorale), schimbul de ape se face prin intermediul pînzei freatice care produce în același timp și o salinizare a acestor soluri.


Ca părți integrante ale aceluiași trunchi genetic, Deltei Dunării i se înscriu și zonele lacustre colaterale.La nordul brațului Chilia, pe teritoriul Uniunii Sovietice, se conturează ZONA IALPUGCATLABUGCHITAI. Ea se caracterizează prin existența unor mari depresiuni lacustre, aflate sub influența permanentă a apelor Dunării. Prin acțiunea de colmatare exercitată de fluviu asupra gurilor lacurilor de aici, s-a ajuns la formarea de limanuri fluviale și de lunci care înaintează și colmatează interiorul depresiunilor. Datorită acestui fenomen, canalele ce fac legătura între marile lacuri și fluviu sînt artificiale.

COMPLEXUL LACUSTRU RAZIM-SINOIE s-a format din vechiul golf pe care izvoarele antice îl amintesc cu numele de Halmyris. Fenomenul a fost cauzat de tendința generală a apelor mării de corectare prin abraziune a țărmurilor și mai ales a promontoriilor. Materialul provenit din această acțiune a dus la formarea perisipurilor, a cordoanelor ori a săgeților care au închis apele acestor golfuri, transformîndu-le astfel în lacuri. Procesul deschiderii golfurilor din sudul gurilor Dunării a început în prima parte a mileniului întîi înaintea erei noastre, prin formarea Grindului Lupilor. Sedimentarea acestuia a dus la izolarea parțială a golfurilor ce aveau să devină lacurile Zmeica și Golovița, iar grindul Saele a închis atunci depresiunea lacustră Tuzla – Nuntași. Tot în peioada mileniului I î.e.n. s-a desfășurat și marele proces de colmatare a depresiunii deltaice din ostrovul de la sud de brațul Sf.Gheorghe, numit Dranov.

Înaintarea acestui relief fluviatil către est și unirea lui cu succesiunea de grinduri maritime care se formează în continuare – Crasnicol, Palade, Țigănuș și zona Zătoanele, urmate spre sud-est de Perișor și Cosa – au avut ca urmare închiderea golfului Halmyris atît pe latura de nord, cît și în sectorul de nord-est. Pe măsura avansării Deltei Dunării, volumul său de ape și aluviuni a îndepărtat traseul curenților litorali, creînd condiții favorabile pentru sedimentarea unor țărmuri noi care în cursul mileniului I e.n. aveau să închidă marile golfuri de aici.

Aceștia sînt factorii care au dus la sedimentarea grindului Chituc, ce a hotărnicit lacul Sinoie și l-a izolat de căile navigabile maritime. Cîteva periboine dau posibilitatea lacului să-și păstreze o oarecare legătură cu marea. Pe lîngă complicațiile pe care le-au creat aceste baraje naturale din punct de vedere hidric și cu precădere sub aspect hidrochimic, ele au devenit în primul rînd suprafața lacustră pe care au închis-o și au delimitat-o la circa 800 kmp, compartimentînd-o în mari depresiuni, consemnate în literatura de specialitate ca lacurile: Razim, Golovița, Zmeica și Sinoie. Malurile acestui complex lagunar sînt festonate cu o serie de golfuri: Holbina, Fundea, 6 Martie, Razimul Mic, Ceamurlia, a căror caracteristică este dată de regularitatea lățimilor lor cuprinse între 6 – 7 km. În văile și depresiunile care se desprind din țărmul de vest al Razimului s-au creat lacurile marginale: Babadag, Agighiol, Calica și Vîlcica, iar din primul dintre ele s-a desprins o altă serie de lacuri însă mai mici – Topraichioi, Cotul, Tăuc și altele – aflate în plin proces de înnămolire. În sectorul dinspre mare, cordoanele litorale conturează alte lacuri: Leahova Mare, Leahova Mică, Coșna și Periteașca, alcătuind un cap de pod deltaic care se prelungește spre sud-vest.

Cele cîteva insule din complexul Razim-Sinoie – Popina, Grădiștea Mare, Bisericuța și mai ales Histria – ca și capetele stîncoase ale vechii faleze marine – Dolojman, Iancica, Tașburun etc. – păstrează vestigiile civilizațiilor preistorice și antice, iar pe cea mai proeminentă colină stăruie încă în parte zidurile cetății medievale de la Enisala.


Pentru cunoașterea particularităților acestei unități fizico-geografice sînt necesare cîteva INFORMAȚII DESPRE CLIMĂ ȘI ANOTIMPURI, fie ele chiar și în formă rezumativă. Prezența marilor lacuri și vecinătatea mării sînt factorii care influențează sfera climatului continental arid din care face parte și Delta Dunării. De aceea, spre deosebire de zonele înconjurătoare, clima Deltei este este mai moderată, cu variații de temperatură mai mici, cu un număr redus al zilelor de iarnă ca și al celor tropicale, care se cifrează la numai un sfert din cele înregistrate în Cîmpia Bărăganului. Presiunea atmosferică oscilează în jurul a 760 mm, cu o variație medie anuală de numai 6 mm. Cu toate acestea, ca și la împletirea elementelor morfo-hidrografice de natură diferită, Delta Dunării se înscrie și sub raport climatologic ca o zonă a marilor contraste, reflectate fie prin frecvența fenomenelor, fie prin intensitatea lor.

VÎNTURILE  constituie elementul climatologic dominant și cu cît mergem spre gurile fluviului, se înregistrează o intensitate a acestora. Statistica înregistrează la Tulcea circa 95 zile de calm pe an, în timp ce la Sulina numărul acestora este de numai 31. În general domină vînturile dinspre nord, frecvente toamna și mai ales în timpul iernii, cînd intensitatea lor urcă la valori medii de peste 20 m/s, transformîndu-se adesea în furtuni. Asemenea frecvențe și intensități există și primăvara, mai ales în luna aprilie, cînd se produc schimbări ale vînturilor de est cu cele de vest, tot așa de puternice, secetoase, care usucă pămîntul și produc nori de praf. Vara, pe litoral, se produc brizele mării, iar în interiorul Deltei vînturile devin din ce în ce mai moderate, ajungîndu-se ca în lunile august și septembrie ele să se oprească pe perioade mai mari.

În ceea ce privește temperatura aerului și precipitațiile se constată o moderație, Delta Dunării fiind înconjurată de izoterme cu valoare termică de 11°C. Iernile încep de obicei destul de tîrziu și sînt relativ călduroase. Ele se fac simțite din a doua jumătate a lunii decembrie și durează pînă către sfîrșitul lunii februarie. În acest interval se produc în general trei perioade de frig care persistă de fiecare dată în jur de 5 – 10 zile. Atunci atmosfera este uscată, iar temperaturile înregistrează valori medii de – 10°, coborînd însă și sub – 25°. Prima perioadă de frig se produce la începutul iernii, iar a doua, cea mai puternică, se manifestă în a doua decadă alunii ianuarie, cînd, la un ciclu de 8 – 10 ani, se formează pod de gheață peste Dunăre. Cu toate acestea, temperatura medie a lunii ianuarie înregistrează – 1°. Al treilea val de frig se produce de obicei în a doua jumătate a lunii februarie.

Zăpada cade rar și se așterne în strat subțire, iar vînturile o spulberă din loc în loc și se topește repede. Primăvara vine mai tîrziu cu două și chiar cu trei săptămîni față de Cîmpia Bărăganului. În luna martie, în Deltă se produc ceață, nebulozitate crescută, burniță, au loc scăderi bruște de temperatură, chiar pînă la -10°, Dacă în luna aprilie se mai înregistrează încă temperaturi scăzute, se întîmplă adesea ca acestea să se schimbe brusc, crescînd cu 10° și chiar cu 15°; atunci primăvara vine într-o singură zi, iar temperatura înregistrează o creștere continuă, căci luna mai este considerată de obicei începutul verii. În acest anotimp călduros temperatura este în general moderată, precipitațiile descresc pînă la instaurarea unor perioade de secetă chiar, iar vînturile se răresc ca frecvență și scad ca intensitate, făcînd excepție doar briza mării. Cîteodată și pe timp scurt se produc și vara furtuni care ridică nori de praf și nisip de pe grindurile Deltei. Ploile sînt mai frecvente în luna iunie. În Delta Dunării, și mai ales spre zona de vărsare a apelor fluviului, începînd din iulie și pînă la sfîrșitul lunii septembrie, vara ne este cunoscută ca cel mai frumos anotimp din țară. Toamnele se instaurează încet și în prima parte sînt uscate. De la 10 – 15 noiembrie timpul devine răcoros, cu ploi și ceață.

Precipitațiile au un caracter continental și sînt în general reduse pînă la 400 mm pe an. Din evidența înregistrărilor făcute, cantitățile de apă nu au depășit 1 mm în 24 ore. La aceste precipitații care ajung de obicei pe sol încălzit, ceea ce determină o evaporare rapidă, se adaugă și perioade prelungite de secetă. În contrast însă cu acest aspect se înregistrează și ploi foarte mari a căror cantitate de apă depășește 100 mm în 24 ore. În 1924, s-a înregistrat cea mai mare ploaie din cîte se cunosc să fi fost vreodată în țara noastră. În 16 ore au căzut 691 mm de apă. Un adevărat uragan a cuprins grindul Letea, Sulina și zona dinspre Sarichioi.


Un mic popas  la rezervațiile naturale și o privire generală asupra celor mai comune specii din fauna de vertebrate a Deltei vor constitui încheierea informațiilor noastre despre frumusețea și bogățiile naturale ale acestei unități fizico-geografice.

Poziția geografică a Deltei Dunării a favorizat ca pe teritoriul ei să se intersecteze nu mai puțin de cinci drumuri de migrație, iar factorii climatici și diversitatea condițiilor de viață pe care le oferă acest pămînt au făcut ca aici să se adune peste trei sute de specii de păsări. În perioadele de pasaj, cîrduri imense trec toamna pînă tîrziu către ținuturile calde la iernat, ca primăvara să se întoarcă pe același drum în locurile lor preferate de cuibărit. Pentru multe din aceste migratoare cum sînt: rațele sunătoare (Bucephala clangula L.), rațele cu cap negru (Aythyla marila L.), nisiparii, fugacii de țărm și cei de mare, ca și fugacii roșcați (Calidris alba Pall., C. alpina L., C. canutus L. și C. ferruginea Pont.), sitarii de mal (Limosa limosa L.), fluierarii de zăvoi (Tringa achropus L.), bătăușii (Philomachus pugnas L.), becaținele (Gallinago gallinago L. și G. media Loth) și pentru încă alte specii, Delta Dunării este doar un loc de odihnă, un popas pentru hrană și refacerea forțelor necesare continuării unei călătorii care la cele mai multe dintre ele se măsoară în mii de kilometri. Altele se bucură însă de abundența hranei pe care le-o oferă locul și, dirijate de instinctul aprecierii timpului, rămîn în iernile mai blînde prin bălțile Deltei. Așa se face că în asemnea împrejurări, alături de rațele mari și de cele pestrițe (Anas platyrhynchos L. și A. strepera L.), cunoscute ca specii sedentare, se întîlnesc aici și cîrduri mari de rațe lingurar, rațe sulițar și chiar din cele cu cap negru (Spatula clypeata L., Anas acuta L. și Aythya marila L.). În zona litoralului vin ferestrașii mijlocii și în număr nu prea mare cei mari (Mergus serrator L. și M. merganser L.), iar ferestrașii mici (Mergus albellus L.) se răspîndesc în mai toate zonele lacustre. De cu toamna sosesc și gîrlițele mari și cele mici (Anser albifrons Scop. și A. erythropus L.), dar ele vin pentru a ierna pe meleagurile noastre. O dată cu ele se face prezentă și gîsca cu gît roșu (Branta ruficollis Pall.), cu cel mai frumos penaj, și în zilele de toamnă o putem vedea pînă tîrziu spre iarnă pe malurile complexului lagunar Razim, ducîndu-și viața în cîrduri foarte mari ce numără mai multe mii de exemplare. Delta Dunării este locul unde se opresc ca să ierneze fundacii polari și cei numiți cu gușă roșie (Gavia arctica L. și G. stellata Pont.). Tot în anotimpul rece, de-a lungul litoralului și mai ales în zona insulei Sahalin, a zătoanelor și pe apele Razimului, își caută hrană și adăpost furtunarii (Puffinus puffinus yeekonan Acerbi.), lebedele de iarnă (Cygnus cygnus L.) și multe specii din neamul pescărușilor.

Cînd sosește însă perioada în care întreaga natură renaște, pe drumurile de migrațiune începe iarăși marea animație. Atunci toate aripatele caută să ajungă cît mai repede la locurile lor de cuibărit. Delta Dunării, la fel ca marile zone de zone de nidificare de pe glob, cunoaște și ea renașterea freamătului creat de marile aglomerări de păsări. Vulturul codalb și acvila țipătoare mare (Haliaetus albicilla L. și Aquila clanga Pall.) au înfruntat ca păsări sedentare capriciile iernii, dar acum se bucură că pot fi primele cu pontele depuse. Cînd bălțile încep să se dezghețe, din zona pîraielor montane, pescărușul albastru (Alcedo atthis ispida L.) vine iarăși printre pescărușii argintii și cei rîzători (Larus argentatus Pall. Și L. ridibundus) ca săcuibărească pe plajele nisipoase ori prin stufărișurile vechi și sfărîmate. În zăvoaiele de sălcii, cintezoiul (Fringilla coelebes L.), care n-a părăsit locurile, își așteaptă acum nerăbdător femela să vină din țările calde unde a plecat cu puii de teama iernilor, iar peste întinsele stufărișuri patrulează eretele de stuf (Circus aeruginosus L.) ca să-și găsească hrană și loc de cuibărit.

Din primele zile ale lunii martie sosesc pelicanii. Cei care n-au ajuns încă la maturitate păstrează o culoare cafenie. Adulții însă îmbracă penajul lor de nuntă care este alb cu nuanțe de roz în degrade. Pelicanii comuni (Pelecanus onocrotalus L.) se asociază și cuibăresc numai în colonii, preferînd zonele de plaur, cu precădere pe cele mai izolate și mai greu accesibile omului. Alături de ei se înscriu ca elemente ale tezaurului avifaunei țării și pelicanii creți (Pelecanus crispus Bruch.). Spre deosebire de primii, pelicanii creți cuibăresc în grupuri mai mici, de obicei se izolează în jurul coloniei pelicanilor comuni dar cei mai mulți preferă să se retragă spre mare, în zona zătoanelor de la gura brațului Sf.Gheorghe.

Diversitatea biotopurilor Deltei atrage un mare număr și din alte călătoare ale pasajului de primăvară, ceea ce determină ca foarte multe cîrduri și un număr însemnat de specii să nu-și mai continue drumul spre zonele nordice, ci să rămînă pentru cuibărit într-unul din locurile preferate de aici. Așa se face că în anotimpul cald se întîlnesc în Deltă nu mai puțin de nouă specii de stîrc. Dintre acestea, stîrcul cenușiu (Ardea cinerea L.) își construiește cuibul după preferință, fie în masa stufărișurilor, fie se asociază și formează colonii în arbori, pe cînd cel roșu (Ardea purpurea L.) preferă să rămînă singuratic în jurul bălților de păpuriș. Stîrcul de noapte (Nycticorax nycticorax L.), înzestrat cu darul vederii și pe întuneric, își face cuibul în vîrful sălciilor ca să poată vîna și în amurg sau chiar în timpul nopții. Este o pasăre căreia îi place colectivitatea și se asociază cu stîrcul galben (Ardeola ralloides Scop.), cu egreta mică Egretta garzetta L.) și cu țigănușul (Plegadis falcinellus L.), ba chiar și cu cormoranul pitic (Phalacrocorax pygmaeus Pall.), formînd cunoscutele colonii mixte. Spre deosebire de ele, însă, egreta mare (Egretta alba L.), monument al naturii, cu penaju-i alb strălucitor, stîrcul pitic (Ixobrichus minutus L.) și buhaiul de baltă (Botaurus stellaris L.), ce trece nobservat prin desișul stufului, preferă singurătate și cuibăresc izolat pe plauri sau stufării fixate, în liniște și cît mai feriți din calea omului. Aceleași locuri și aceeași atmosferă este căutată și de stîrcul lopătar (Platalea leucorodia L.), pasăre frumoasă cu ciocul ei lung și plat, la baza căruia cîteva pene galbene îi decorează albul imaculat al penajului. Marea depresiune a Dranovului, cu mlaștinile sale și imensitatea ei de stufării, îi este zona prferată.

Deși comune pentru toți, nu putem trece cu vederea pe vestitorii primăverii, pe acele berze albe (Ciconia ciconia L.), ce nu se tem de om, cît și pe cele negre (Ciconia nigra L.), care sînt de fapt o raritate pentru locurile noastre. Lebedele de vară (Cygnus olor Gm.), sau cucuiatele, cum li se mai spune, sosesc și ele din vreme ca să-și caute loc bun de cuibărit tot pe plauri vechi ori prin stufării de nepătruns.

Nici oaspeții de interes cinegetic nu se lasă mai prejos pentru asigurarea perpetuării speței lor, încît multe dintre rațele moțate (Aythya fuligula L.), care au ezitat să plece din vreme spre ținuturile nordice, preferă să rămînă să cuibărească aici, alături de cele sedentare, numite rațe pestrițe, sau de rațele mari. Lîngă ele se opresc să clocească și rațele cu ciuf (Netta rurina Pall.), apoi acele cu capul brun și cele roșii (Aythya ferina L. și A. nyroca Pall.), ca și cea mai mică dintre rațele clocitoare de la noi, căreia i se spune cîrîitoare (Anas querquedula L.).

Tot departe de drumurile omului își găsește loc și gîsca de vară (Anser anser L.) iar pe insulele și pe malurile lacului Razim se pot vedea călifarii albi și roșii (Tadorna tadorna L. și Casarca ferruginea Pall.). Prin aceste locuri lăsate ca rezervații de protecție, călifarul alb își caută ca loc de cuibărit găurile de pămînt ori vizuinele părăsite de vulpi sau de bursuci. Dacă fiecare specie prferă un biotop sau altul, pe corcodei îi întîlnim însă pe toate apele din Deltă, atît pe cel mare sau pe cel cu gît roșu (Podiceps cristatus L. și P. griseigena Bood), cît mai ales pe cel pitic (Podiceps ruficollis Pall.) care este și cel mai frecvent întîlnit. El se asociază cu pescărușii mici și cu cei cu capul negru (Larus minutus L. și L. melanocephalus Temm.), cu chirighițele (Chlidonias nigra L. și C. Hybrida Pall.), și ele tot din neamul pescărușilor, formînd astfel colonii. Ca să le vină mai ușor în căutarea insectelor pe care le vînează cu precădere de pe frunzele plutitoare, cristeii de baltă, ca și cei roșii (Rallus aquaticus L. și Crex crex L.) își fac cuiburile pe arborii mici de la marginea bălților, acolo unde crește o vegetație densă. Tot pe frunzele nuferilor sau pe alte plante plutitoare care împînzesc bălțile mici și toate periferiile ghiolurilor o vedem în mod curent și pe găinușa de baltă (Gallinula chloropus L.). La fel de frecventă, de parcă ar vrea să demonstreze că toate bălțile Deltei sînt ale ei, este ruda sa lișița (Fulica atra L.). Pe ea o întîlnim în număr mare și în iernile mai blînde prin bălțile neînghețate de îți lasă impresia că este o pasăre sedentară. Acestea sînt însă grupurile de lișițe care au coborît din zonele de nord ale Europei.

Prin vegetația grindurilor nisipoase își mai găsesc loc pentru cuibărit și alte specii, destul de comune pentru Deltă, cum este fluierarul cu picioare roșii (Tringa totanus L.) și mai puțin cel de lac (Tringa stagnatilis Bechst.), pe care îl vedem în cîrduri zburînd din loc în loc prin zonele mlăștinoase în căutarea hranei. Ciocîntorsul și piciorongul (Recurvirostra avosetta L. și Himanotopus himanotopus L.) și-au găsit ca loc bun de cuibărit Sărăturile de la Murighiol, unde de mai mulți ani consecutivi ambele specii au format o colonie. După perioadele de cuibărit aceste frumoase monumente ale naturii părăsesc locurile Deltei și pornesc spre alte ținuturi ale țării.

Animația Deltei mai este dată și de numeroasele cîntătoare care și ele își aleg biotopii după preferință prin păduri sau stufării, pe plajele nisipoase și călduroase ori pe locurile umede și umbroase. Unele își caută hrana în biotopul ales pentru cuibărit, altele în cele din vecinătate, De aceea, odată cu primăvara, odată cu sedentarii pițigoi mari, albaștri și de stuf (Parus major L., P. coeruleus Pall. și Panurus biarmicus Ch.L.Brehm.) vin să populeze diferiți biotopi ai Deltei o sumedenie de alte cîntătoare. Stufăriile sînt invadate de presurile de stuf (Emberiza schoeniclus L.), de lăcari (Acrocephalus arundinaceus L.), de privighetori de stuf și dușei (Lusciniola melanopagon Savi și Regulus regulus L.). Alături de ele, tot ca oaspeți de vară se numără și cdobaturile galbene (Motacilla flava L.), ca și colorata dumbrăveancă (Coracias garrulus L.), prigoria și pescărușul verde (Merops apiaster, Alcedo atthi ispida L.), caprimulgul (Caprimulgus europaeus Hart.), care își folosește propriul penaj ca armă de apărare, și încă multe alte mici înaripate ce dau farmec și viață acestui colț de natură prielnic încă vieții lor. Tot așa de frecvent este întîlnită și chira de baltă (Sterna hirundo L.), iar prin zăvoaiele de sălcii zboară din creangă în creangă toate speciile de ciocănitori, atît din cele pestrițe (Dendrocopos major Brehm.), care sînt mai răspîndite, cît și din cele verzi sau negre (Picus viridis Brehm. și Dryocopus martius L.).

Aceleași condiții au favorizat ca în Delta Dunării să-și găsească posibilități prielnice de viețuire și o serie de mamifere. Unele sînt foarte căutate pentru blana lor, altele constituind o raritate chiar pentru fauna Europei.

Dintre cele mai prețuite pentru blana lor densă și catifelată sînt nurcile (Mustela lutreola L.) și bineînțeles hermina (Mustela herminea Kerr), aceasta din urmă a ajuns de mult o raritate. Vidrele (Lutra vulgaris L.) sînt cotate ca o bogăție importantă a Deltei și un animal care s-a adaptat ușor în mediul plaurului. Ca și în celelalte zone ale țării, în Deltă, nevăstuicile și dihorii comuni (Mustela nivalis L. și M. putorius L.) preferă să-și ducă viața prin apropierea așezărilor omenești. Alături de aceste carnivore se numără și pisicile sălbatice (Felis silvestris Schreber) ce trec a fi dușmanii de prim ordin ai tuturor păsărelelor, însă, prin numărul lor destul de redus, ele sînt un păgubitor destul de puțin însemnat pentru bogăția cinegetică. Un musafir care a pătruns în Deltă nu prea de mulți ani este cîinele enot (Nyctereutes procyonides Gray). El a venit de pe teritoriul U.R.S.S. unde este crescut în captivitate pentru producția de blănuri. Condițiile prielnice din Deltă au făcut ca acest animal să se înmulțească foarte repede și aici. Un alt mamifer, foarte valoros din punct de vedere cinegetic, este mistrețul (Sus scrofa Thomas), locuitor permanent al plaurului, unde își găsește hrană din abundență și adăpost. Înălțimea greabănului și lungimea rîtului sînt caracteristici ale mistrețului din Deltă, care îl deosebesc de semenii lui din pădurile de munte și de deal.

Cel mai răspîndit mamifer al zonelor lacustre rămîne însă bizamul (Ondathra zibethica L.). Adus din America în vestul Europei la începutul secolului al XX-lea, bizamul este răspîndit acum pe întregul continent. Deși este vînat în mod intensiv pentru blana sa, el constituie un dușman periculos al lucrărilor hidrotehnice.

Cea mai importantă bogăție a Deltei rămîne însă peștele. Pe Dunăre și în bălțile limitrofe, cu însemnate suprafețe de apă, se oferă toate condițiile de reproducere și creștere a peștelui, astfel că sub aspect piscicol Delta Dunării ocupă un loc de prim ordin în economia națională. Din rețeua hidrologică curgătoare  migrează în permanență în apele dulci ale ghiolurilor interioare și invers: crapul (Cyprinus carpio L.), somnul (Silurus glanis L.), avatul (Aspius aspius L.), plătica (Abramis brama L.), știuca și văduvița (Esox lucius L. și Leuciscus idus L.). În afară de aceste specii, în apele bălților se pescuiesc cu precădere: carasul argintiu (Carassius auratus gibello Bloch.), linul (Tinca tinca L.), babușca și roșioara (Rutilus rutilus carpathorossicus Vlad. și Scardinius erythraphothalamus L.). În lacurile complexului Razim, cu apă mai mult sau mai puțin salmastră, ele s-au acomodat iar unele specii ca șalăul și morunașul (Stizostidun lucioperca L. și Vimba vimba Pall.) chiar le preferă. Primăvara pătrund din apele mării, prin periboinele care au mai rămas, labanul și chefalul mic (Mugil cephalus L. și M. salieus Risso.). Toamna, cînd apele din lagună încep să se răcească, aceste specii se retrag din nou în largul mării. În zona litoralului, unde apele fluviului se amestecă cu ale mării, s-au format întinse bancuri de scoici ce constituie hrana preferată a sturionilor și mai ales a puilor de păstrugă și de morun. Acești pești cartilaginoși – morunul, nisetrul și păstruga (Huso huso L., Acipenser güldenstaedti Brandt și A. Stellatus Pall.), rămășiță din vechea faună a fostei mări Sarmatice, migrează din mare pe Dunăre în amonte pentru reproducere. Sînt speciile cele mai apreciate pentru carnea lor gustoasă și mai ales pentru icrele negre pe care le produc. Din același grup se mai pot cita cega și viza (Acipenser ruthenus L. și A. nudiventris Lov.), care s-au adaptat la viața din apele fluviului și au renunțat la drumul de migrațiune în mare.

Aceste specii se pescuiesc de obicei în amonte de gura de vărsare a Dunării, cu precădere prin gropile albiilor din sectoarele bălților Ialomiței și Brăilei. Tot în apele fluviului se mai pescuiește și mreana (Barbus barbus L.), cunoscută ca specie de rîu.

Primăvara migrează din mare pe gurile fluviului și scrumbia de Dunăre (Casialosa pontica Eichw.), al cărei pescuit înregistrează valori însemnate pentru această ramură economică. Cantități însemnate se înregistrează la pescuitul de rizeafcă (Caspialosa caspia nordmanni Antipa), specie ce pătrunde și ea în bancuri mari pe gurile Dunării. În apele dulci ale Deltei ca și în cele salmastre din complexul lagunar Razim, trăiesc o serie de specii de pește fără valoare economică și în aparență fără importanță, dar care în lanțul trofic constituie o verigă foarte însemnată.

În valorificarea dirijată a tuturor bogățiilor naturale din Delta Dunării s-a impus de legile firești ale rațiunii – și consfințit de cele juridice – ca pe acest teritoriu să rămînă mai multe zone sub regim de rezervație.

REZERVAȚIILE NATURALE din Delta Dunării ocupă o suprafață de circa 45.000 ha și constituie chintesența unor anumiți biotopi unde viața se desfășoară netulburată. Ele sînt zone de refugiu pentru numeroase viețuitoare, locuri unde acestea își găsesc liniște, hrană și adăpost. Prin natura lor, rezervațiile ajută și la refacerea altor populații distruse sau  numai slăbite de anumiți factori naturali ori de intervențiile omului. Astfel, în zona plaurului din ostrovul de nord, s-a hotărnicit una din marile rezervații naturale ale Deltei. Ea poartă numele de „Letea – Matița – Roșca” – după toponimul ghiolurilor care se înscriu în incinta ei – și cuprinde o diversitate de biotopi, ceea ce-i imprimă o particularitate deosebită. Rezervația cuprinde extremitatea de est a grindului de factură continentală – Chilia, o zonă de plaur fixatși alta de plaur plutitor din ghiolurile amintite. Apoi, cîteva grinduri fluviale și o rețea hidrologică alcătuită din japșe, gîrle și canale ce se extind spre răsărit pînă la grindul Letea, înscriind astfel o suprafață de 15.400 ha. Condițiile de mediu și posibilitățile de izolare au determinat colonia de pelicani comuni să-și aleagă acest loc pentru cuibărit. Aceasta este cea mai mare colonie de pelicani din Europa, polarizînd în jurul ei mai multe familii de lebede și cîteva perechie de pelicani creți. Dealtfel, rezervația constituie un refugiu și pentru numeroase specii de interes cinegetic ca și pentru multe cîntătoare.

Pe grindul Letea, în vecinătatea de răsărit a zonei ocrotite Letea – Matița – Roșca, se află cea mai veche rezervație naturală din Delta Dunării, și anume Hasmacul Mare din pădurea Letea, pusă sub protecția legii încă din 1938. Specificul acestor locuri îl dau cordoanele litorale (perisipurile) și varietatea vegetației de pădure. Relieful cordoanelor litorale este destul de înalt aici și aceasta se datorește existenței dunelor de nisip a căror altitudine măsoară în medie 7 – 8 m și în unele locuri chiar 13 m. Ele sînt dispuse în evantai și radial pe direcția NV-SE și brăzdate de depresiuni destul de mari, de forme alungite. În mare parte, depresiunile sînt acoperite de apă, ceea ce a determinat ca pe aceste suprafețe să se dezvolte formațiuni de păduri alcătuite din anin negru (Alnus glutinosa L. Gärtn.) și subarboret de zălog. Acolo unde depresiunile sînt ceva mai ridicate, iar pînza freatică aproape nu ajunge la suprafața solului, crește o vegetație de pădure formată din frasin, cu precădere speciile Fraxinus angustifolia Wahl. și F. pallisae Wilm. Versantele dunelor, la rîndul lor, au grade diferite de umiditate, care descresc treptat, ajungînd ca pe coamele lor să se întîlnească un aspect specific ținuturilor secetoase calificat de specialiști ca microzonă de semipustiu. Diversitatea condițiilor ecologice de pe aceste pante destul de mici a determinat creșterea anumitor specii ce se succed într-un adevărat mozaic de tipuri de pădure. Aceste păduri formate între dune  sînt numite de localnice hașmacuri, iar cel mai mare și mai viguros dintre ele – Hasmacul Mare – a fost declarat rezervație naturală. Pe lîngă speciile menționate mai sus, în pădurea Letea și mai cu seamă în Hasmacul Mare întîlnim: stejarul de luncă (Quercus robur L.), stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora C.Koch.), plopul alb, plopul cenușiu și cel tremurător iar pe alocuri crește și ulmul (Ulmus foliacea Gilib.). Părul (Pirus piraster L.Medic.) este în amestec cu mărul pădureț (Malus silvestris L.Mill) și în proporție foarte mică împreună cu teiul argintiu (Tilia tomentosa Mönch.) care este mai puțin răspîndit aici. Locurile joase dintre dune sînt acoperite cu desișuri de salcie iar plopișurile formează de obicei asociația pionieră care cucerește și acoperătreptat suprafețele lipsite de vegetație. Dintre toate speciile de copaci, stejarii sînt cei ce se detașează prin vigurozitatea, înălțimea lor, care ajunge la 30 – 35 m, iar diametrul pînă la 1 m. Subarboretul – format în special din păducel (Crataegus monogyna Jacq.), lemn cîinesc (Ligustrum vulgare L.), sînger (Cornus sanguinea L.), corn (Cornus mas L.), soc (Sambucus nigra L.), dracilă (Berberis vulgaris L.) și alte specii – dă pădurii Letea un aspect de hățiș tropical. Ceea ce impresionează în mod deosebit și imprimă pădurii un aspect particular sînt plantele agățătoare ca: hameiul (Humulus lupulus L.), vița sălbatică (Vitis silvestris Gm.), iedera (Hedera helix L.), curpenul de pădure (Clematis vitalba L.) și mai ales liana (Periploca graeca L.), o plantă foarte rară pentru țara noastră. La toate acestea se adaugă și o vegetație ierboasă foarte bogată care crește în arboreturile de „șleao-plopiș”, iar prin unele locuri murul formează desișuri de nepătruns.

Pădurea Caraorman, din a cărei faimă n-a mai rămas decît legenda, și cîțiva martori în zona de sud a grindului se bucură acum de prevederi de ocrotire în amenajamentul silvic.

Același interes pentru păstrarea unui mediu natural nealterat a determinat stabilirea și conturarea hotarelor rezervației naturale de la gura brațului Sf.Gheorghe. Prin acțiunea fluviului și a mării, aici se formează o nouă microdeltă, unde cei ce studiază fenomenul genezei Deltei pot urmări evoluția în relieful zonei. Suprafața rezervației este de 14.200 ha și este cuprinsă între brațul Sf.Gheorghe și canalul Perișor pe latura de sud, de la grindul Gîsca și pînă la mare, inclusiv Meleaua Sf.Gheorghe și insula Sahalin. Întreaga rezervație este un adevărat cartier de iernare pentru multe dintre speciile de păsări sedentare și nordice, cel mai căutat loc de odihnă în perioadele de pasaj și un excelent biotop de cuibărit pentru numeroase specii de vară. Observațiile ornitologice făcute în ultimii ani au stabilit că în această zonă și mai ales pe insula Sahalin vin nu mai puțin de 135 specii iar sub aspectul densității, numărul celor care cuibăresc sau se adăpostesc este impresionant în toate anotimpurile.

A patra rezervație naturală a fost stabilită tot pe țărmul mării, în zona Periteașca – Leahova – Portița din complexul lagunar Razim. Ea cuprinde o suprafață de 3.900 ha și joacă același rol în protecția viețuitoarelor Deltei ca și cea de la Sf.Gheorghe. Ceea ce este caracteristic acestei rezervații sînt asociațiile vegetale a căror dezvoltare  pe locurile nisipoase de aici se produce foarte felurit în funcție de nivelul apelor din depresiune, de adîncimea pînzei freatice și mai ales de gradul de salinitate care diferă după apropierea față de mare.

Nu toate păsările însă preferă să cuibărească în locurile declarate rezervații. De aceea, de fiecare dată cînd anumite colonii își aleg un loc oarecare de cuibărit din afara rezervațiilor naturale, acea zonă capătă statut de rezervație pînă la terminarea nidificării; unele dintre acestea au devenit aproape permanente.

Insula Popina din lacul Razim a primit statut de rezervație pentru că este locul de cuibărit al călifarului alb, iar pe sărăturile de la Murighiol cuibăresc avosetele (ciocîntorsul) și piciorongii. De aceeași protecție se bucură de mai mulți ani și lacul numit „Marchelu” din zona Uzlinei, pentru coloniile de stîrci și de alte păsări de interes cinegetic, iar călifarului roșu i s-a rezervat zona Histria din lacul Sinoie.

Ne este cunoscut că presiunea omului asupra naturii, ce s-a dezlănțuit în ultimele decenii, acționează direct sau indirect asupra păsărilor. Cele mai multe locuri unde acestea poposeau pentru cuibărit ori ca să se odihnească în drumurile lor nu le mai pot oferi nimic din cele necesare vieții. Toate transformările și implicațiile societății moderne au făcut ca din an în an numărul zburătoarelor să scadă în așa măsură, încît la multe specii exemplarele care au mai rămas permit o numărătoare precis. Dintre toate, Delta Dunării a rămas încă locul de refugiu pentru multe specii de a căror prezență restul Europei nu se mai bucură. Așa se face că pelicanii, acuzați pe nedrept ca mari mîncători de pește, au fost alungați din toate ținuturile din Europa. Delta Dunării le-a rămas singurul loc de refugiu iar prin legile țării, ambele specii – pelicanul comun și pelicanul creț – au fost declarate minumente ale naturii.

Răspîndite altădată pe o arie foarte mare, atît în lunca Dunării cît și în regiunile inundabile ale țării, egreta mare și egreta mică au ajuns să cuibărească astăzi numai în Deltă. Aglomerările omenești, diferitele lucrări de îmbunătățiri funciare și alte intervenții ale omului au înlăturat prin constrîngeri indirecte din alte regiuni ale țării aceste frumuseți ale naturii. Un curent în moda feminină, lansat spre sfîrșitul perioadei interbelice, ca la pălăriile de damă să se poarte frumoasele pene franjurate – podoaba egretelor în perioada lor de reproducere – a constituit o adevărată „lovitură de grație” pentru viața acestor specii. Numărul lor s-a micșorat în așa măsură, încît a trebuit să fie puse sub protecția legii, fiind declarate monumente ale naturii. Astăzi, numărul lor s-a refăcut considerabil și se pot vedea pe toate drumurile Deltei.

Tot printr-o vînătoare excesivă și prin colectare de ouă s-a ajuns ca și pentru călifari să se dea semnalul de alarmă. Ambele specii, călifarul roșu și călifarul alb, au fost declarate monumente ale naturii și s-au luat măsuri ca locurile lor preferate pentru cuibărit – insula Popina și zona Histriei din complexul lagunar Razim-Sinoie – să fie declarate „refugii de migrațiune” – cu statut de rezervații. Grație măsurilor de protecție, se observă anual cum numărul acestor specii se reface substanțial. O altă specie care se înscrie în tezaurul avifaunei țării noastre este lopătarul sau cosarul (cosașul), cum i se mai spune local, datorită mișcărilor ritmice pe care le face în căutarea hranei. Nerezistînd la marile transformări din natură, aria lui și numărul exemplarelor s-au micșorat în așa măsură încît a ajuns o adevărată raritate, fapt ce a determinat să fie declarat monument al naturii și pus sub protecția legii. Piciorongul și ciocîntorsul constituie și ele rarități în ornitofauna noastră. Pentru păstrarea lor și refacerea efectivelor au fost declarate monumente ale naturii, iar locul numit Sărăturile de la Murighiol a fost înscris ca refugiu de cuibărit. Mai puțin cunoscute pentru Deltă, specifice de fapt zonei centrale a Dobrogei și cîmpiei Bărăganului, dropiile (Otis tarda L.) populau altădată în număr mare aceste regiuni; acum au devenit foarte rare, fapt ce a determinat ca femela acestei specii, precum și spîrcaciul (Otis tetrax orientalis Hart.) să fie trecute pe lista monumentelor naturii.

Pentru păstrarea ornitofaunei ca una din marile frumuseți și bogății ale naturii – s-au luat din vreme măsuri ca și alte păsări și maifere din Delta Dunării, ce se află în pericol, să fie trecute sub protecția legilor vînătorești. În această categorie se înscriu ambele specii de lebădă – cucuiată și cîntătoare – ca și cea mai mare parte din răpitoarele de zi și de noapte: vînturelul și vînturelul de seară (Falco tinnunculus L. și F. vespertinus L.), huhurezul (Strix aluco L.), cucuveaua (Athene noctua Scop.) și striga (Tyto alba gutata Brehm.). Dintre mamifere, au intrat sub protecția acestor legi nurca și mai ales căprioarele, despre care Boucher de Perthes scria la 1853 în lucrarea sa Voyage a Constantinopole… că „în Delta Dunării mistrețul ajunge la o mărime enormă, iar cerbii și căprioarele se apropie de fluviu în turme de cîte o sută și chiar două sute…”

Pentru toată această parte a continentului european, Delta Dunării a rămas singurul loc de atracție a păsărilor, o adevărată oază de redresare a ecosistemelor deranjate, un izvor de viață și frumuseți ce trebuie păstrate și date spre moștenire viitorului.


Delta Dunării  nu este numai o oază la răscruce unor mari drumuri de migrațiune sau locul de refugiu ori de cuibărit al păsărilor, ci și un izvor de viață pentru om.

Prin natura structurii sale Delta Dunării a generat mereu o gamă variată de resurse și o inepizabilă rezervă de bogății naturale care au însemnat pentru oamenii acestor locuri siguranța vieții și o continuă prosperitate. De aceea, odată cu formarea și consolidarea chiar și a celor mai izolate și mai îndepărtate grinduri, autohtonii ținutului și-au instalat gospodăriiile  pe noile pămînturi, lăsînd ca mărturie a viețuirii lor acele rămășițe ce le numim azi izvoare arheologice. Asemenea documente s-au descoperit pe grindul continental Chilia Veche și ne dovedesc o locuire continuă începînd cu epoca pietrei șlefuite, adică de la marea catastrofă cînd aici, la gura fluviului, s-a format marele golf. Pe celelalte grinduri de origine marină – Caraorman, Letea și Sărăturile – s-au întreprins cercetări și s-au efectuat săpături sistematice prin intermediul cărora au fost scoase la lumina zileidovezi materiale de factură autohtonă, ce ilustrează forme și elemente ale civilizației străbune geto-dace. În aceleași contexte arheologice s-au descoperit și materiale de origine greacă, databile la sfîrșitul secolului V î.e.n. Acestea sînt cele mai vechidovezi de civilizație omenească ce argumentează că Delta a aparținut „nemuritorilor geți”, iar corăbierilor străini le-a fost o poartă deschisă, chemîndu-i din largul neprietenos al mării spre interiorul liniștit al apelor sale.

Bogățiile naturale și și poziția sa geografică au făcut ca acest ținut al gurilor Dunării să obțină în vehicularea de mărfuri și de elemente ale civilizației lumii mediteraneene un loc de importanță mondială, iar în relațiile internaționale a ajuns să joace un rol strategic de prim ordin. Grație acestor daruri pe care Delta Dunării le-a primit de la natură, se poate spune, pe drept cuvînt, că ea a fost întotdeauna o poartă și o punte între civilizația lumii mediteraneene și cea legendară a ținutului „de sub Ursă”, cu nopți lungi și geruei mari, un nod unde marile drumuri de uscat se intersectau cu cele de apă, un polarizator și un vehiculator de bunuri materiale și de tezaure spirituale. Delta a fost o poartă deschisă întotdeauna, căci Dunărea, sau Istrul, cum i-au zis geții și de la ei l-au preluat grecii în antichitate, a constituit mereu o cale sigură și lesnicioasă, fiind „…cel mai mare dintre toate apele – după cum scrie Herodot în Istoria sa – și el curge la același nivel atît vara cît și iarna”. Prin gura brațului numit „cel frumos”, ne informează Timagetos și Apollonios din Rodos, au pătruns colhidienii conduși de Absirt în căutarea argonauților. Prin aceste izvoare și prin multe alte scrieri antice ni s-au transmis măsurători de distanțe și numele brațelor prin care fluviul își trimitea apele în mare. Unele dintre ele, precum și operele celor amintiți mai sus ne dau nume și informații referitoare numai la trei brațe: „cel frumos”, care curge prin partea de jos a insulei Peuce și Narex pe la nord, iar mai sus, în mare, se afla insula lui Achile. În alte opere, ca cele scrise de Herodot, în opera citată „Pseudo-Scymnos” sau la Strabon, la Ptolemeu, la Pliniu cel Bătrîn și la Ovidiu, la Solinus ori la Ammianus Marcellinus, ca și în izvoarele cartografice antice și chiar medievale, gurile Dunării sînt menționate în număr de cinci sau șase și în cele mai multe sînt înscrise numele a șapte brațe.

De la Strabon și Pliniu cel Bătrîn le transcriem și noi în ordinea lăsată. Primul este brațul Peuce care ocolește pe la sud insula cu același nume și își trimite apele în mare prin Hieron Stoma (Gura Sfîntă sau Gura Sacră). Al doilea este Naracustoma care poate fi tradus cu probabilitate „Brațul cel îngust”. Calonostoma este brațul care curge pe lîngă insula Sarmatică și se traduce „Brațul cel Frumos”, iar al patrulea se cheamă Pseudo-stomon (Brațul fals) și curge pe lîngă insula Conapan Diabasis (Vadul Țînțarilor). Apoi vine brațul de la nord – Borion Stoma și ultimul este Psilon Stoma, adică Brațul Gol.

La 400 de stadii de gurile fluviului în largul mării – ne precizează Demetrios – se află insula Leuce (Albă), unde Thetys a adus trupul lui Achile, o spune Pindar (518 – 438 î.e.n.) în cîntecele sale, ca să aibă „veșnica-i odihnă în liniștea deplină”.

Aici păsările oferă o priveliște de care se bucură numai locurile sfinte, dar nici una dintre aceste viețuitoare nu zboară pe deasupra sanctuarului – a ținut să ne precizeze Antigonos – căci de acolo de sus se prăbușește și moare. Și, tot în această parte a Pontului Euxin, pe pămîntul de la Gurile Istrului, trăiesc curajoasele amazoane, ale căror fapte de vitejie sînt cîntate în poemele homerice, iar versul lui Eschil din tragedia sa Niobe – „…Istrul se laudă că pe malurile lui cresc asemenea fecioare” – reușește să pesonifice în cea mai aleasă formă ideea contopirii omului cu aceste locuri, cu natura-mamă. În același timp este personificat acel om capabil să lupte cu cei mai puternici și chiar cu forțele „divine”, dacă este vorba să-și apere pămîntul lui și libertatea. Așa îi caracterizează pentru posteritate și Herodot pe geții stăpîni ai locurilor de la gura Istrului ca fiind „…cei mai vieji și cei mai cinstiți dintre toți tracii”, singurii care s-au împotrivit puternicului rege Darius al lui Hystaspes. De același eroism a dat dovadă și acel anonim „Rex Istrianorum” în războiul purtat împotriva invaziei sciților, conduși de Atheas, și toți urmașii săi pînă în veacurile din urmă. Dacă Filip al Macedoniei s-a întors acasă din campania de la gurile Dunării cu oștirea măcinată, iar el rănit și istovit. Zapyrion – guvernatorul Traciei – și toți cei 30.000 de ostași ai săi au fost omorîți pînă la unul undeva prin bălțile mlăștinoase din nordul Deltei, „…ispășindu-și astfel vina – ne spune Trogus Pompeius – de a fi pornit necugetat război împotriva unui neam care nu-i făcuse nici un rău”.

Cu același curaj și disciplină morală l-au avertizat pe Alexandru cel Mare ambasadorii geto-dacilor de la Dunăre ca să judece, ne vorbește documentul, „… dacă vrei să ai dușmani sau ca prieteni pe vecinii împărăției tale… pe dușmani îi înfruntăm cu săgeata din depărtare și cu sulița din apropiere… iar prietenilor le dăm roadele strînse”. Și Alexandru cel Mare a judecat și a plecat prin formele unui tratat, căci el știa că pentru Grecia, așa cum mărturisește Demostene (384 – 322 î.e.n.), comerțul cu Pontul Euxin avea o însemnătate vitală și că ținuturile de la gurile Dunării au reprezentat grînarul Atenei ca și al multor cetăți ale lumii mediteraneene. De aici plecau spre lumea greacă cea mai mare cantitate de grîu și de vite, lemn din belșug, miere, ceară și pește sărat, după cum afirma două secole mai tîrziu marele istoric grec Polybiu. Dintre toate aceste bunuri, peștele din Delta Dunării avea să rămînă pentru Histria cea mai bănpasă marfă în comerțul pe care îl practica cu orașele din sud, iar pinul din insulele Deltei, de unde se trage și numele de Peuce, a fost exploatat ca lemn pentru facle pînă la epuizarea lui.

După decăderea fructuosului comerț de tranzit practicat aproape în exclusivitate  de coloniile grecești din Pont, viața economică la gurile Dunării se menține în perioada secolelor IV – X într-o formă oscilatorie, determinată de exsitența marilor perturbații produse de repetatele incursiuni ale popoarelor migratoare. În toată această perioadă, pentru Imperiul bizantin, gurile Dunării constituie limesul strategic de prim ordin în apărarea integrității hotarelor sale. Izvoarele scrise și numeroasele descoperiri monetare și arheologice vin să confirme continuitatea politică și existența unei vieți economice și culturale a Bizanțului la gurile Dunării de Jos. De aedificiis – scrisă de Procopius între 553 și 555, Notitia Episcopatum și mai multe lucrări de geografie politică dintre care se remarcă Thematibus a lui Constantin Porfirogenetul, precum și toate izvoarele istorice ne transmit marile tulburări și distrugerile lor din acele vremuri ca și luptele de rezistență sau cele pentru refacerea  de fiecare dată a cetăților și a vieții economice în această parte a Imperiului. De la jumătatea secolului al X-lea, Bizanțul își reconsolidează puterea la Dunărea de Jos, determinînd totodată o nouă perioadă de înflorire economică. Nota anonimului comandant bizantin, cunoscut cu numele de „Toparhul grec”, consemnează că în acea perioadă de mijloc a veacului X, pe pămîntul dinspre partea de jos a Dunării, sînt vreo 500 de sate și că locuitorii lor sînt de același neam cu cei din stînga fluviului, iar aceștia din urmă cer ca și ei să fie „sub autoritatea șefilor bizantini”.

Cronica „Povest vremenîh let”, atribuită lui Nestor, ne vorbește de existența a 80 de orașe de la Dunăre cucerite de Sviatoslav, iar în scrisoarea adresată mamei sale Olga (în anul 969) și boierilor săi, el le transmite că vrea să rămînă aici în Pereiaslavățul de pe Dunăre (situat lîngă Tulcea), unde „…se adună toate bogățiile: de la greci aur, țesături, vin și felurite fructe, de la cehi și unguri argint și cai, din Rusia – blănuri și ceară, miere și robi”.

O inscripție din 943, descoperită în centrul Dobrogei, ne transmite numele unei căpetenii locale, Jupan Dimitrie, iar în secolul al XI-lea, scriitoarea bizantină Ana Comnena menționează și ea trei căpetenii locale: Tatos, Sestlav iar în zona de vărsare a Dunării, Sața. Numeroase tezaure monetare și alte descoperiri arheologice aduc, alături de celelte izvoare, o lumină frumoasă asupra vieții economice din centrele de la Dunărea de Jos: Vicina, Neo Castro, Chilia și Licostoma. În veacurile care au urmatpînă la sfîrșitul secolului al XIV-lea traficul comercial în zona gurilor Dunării devine monopolul negustorilor italieni. Coloniile genoveze din orașele amintite realizau profituri importante de pe urma comerțului cu pește și cu tot felul de mărfuri care erau ori se aduceau în Delta Dunării. Numeroase hărți și portulane genoveze ne transmit fragmente din viața bogatului  drum comercial, iar registrul notarului Podenzolo din Chilia ne lasă să înțelegem că acest port dunărean ajunsese la începutul sec. XIV să treacă și la emiterea unor monede proprii.

Dintre toate asemenea mărturii, complexul de tezaure descoperit pe dealul Uzumbair de lîngă Tulcea (comuna Mihail Kogălniceanu) se consideră ca cea mai mare descoperire de acest gen de pînă acum. Cei aproape 24.000 de dirhemi tătărești din argint, 105 lingouri și turte din argint, aproape 200 de hiperperi bizantini din aur și o serie de podoabe din aur și argint, ce constituie conținutul celor șapte tezaure descoperite într-un grupaj, echivalează pentru acele vremuri de la începutul secolului al XIV-lea cu valoarea unei flote din 13 corăbii cu tot echipamentul lor sau cu prețul a cca 80 dintre cele mai frumoase case din cartierul central Pera din Bizanț, ori cu o herghelie de 1.000 de cai vînduți la prețul cel mai ridicat în tîrgurile din India. Dar numeroase răscoale ce s-au desfășurat în Imperiu în secolele al XI-lea și al XII-lea, atacurile pe care le primeau din ce în ce mai des dinspre Orient, ca și cucerirea și împărțirea teritoriului său de către feudalii Cruciadei a IV-a (1203 – 1204), toate acestea au accentuat criza internă și au dus la neputința Bizanțului de a mai controla gurile Dunării.

Teritoriul dintre Dunăre și mare devine treptat un despotat aproape independent, condus în a doua jumătate a secolului al XIII-lea de Balica, apoi de Dobrotici și de fiul acestuia – Ivanco. Luptele Țării Românești împotriva dominației Hoardei de Aur vor duce nu numai la înlăturarea puterii acesteia din urmă, ci și la atragerea despotatului lui Dobrotici în sfera ei de influență. După înlăturarea dominației Hoardei de Aur, treptat, treptat, prin lupte ori prin constrîngeri de ordin economic, s-a reușit să se elimine și monopolul asupra comerțului deținut de coloniile genoveze din orașele de la Dunăra de Jos. Mircea cel Bătrîn (1386 – 1418) a fost domnul Țării Românești care a luptat cu îndîrjire pentru consolidarea puterii sale asupra gurilor Dunării, ca și pentru apărarea pămîntului românesc de pe „ambele maluri ale Dunării, pînă la marea cea mare” peste „Părțile tătărești”, împotriva noii puteri expansioniste – Imperiul otoman. După moartea lui însă, zona Deltei Dunării avea să treacă sub influența celuilalt stat românesc – Moldova, pînă cînd domnul său Petru al II-lea avea să o cedeze în 1447 lui Iancu de Hunedoara (la acea dată guvernator al Ungariei). Conducător iscusit, ce trecea a fi unul din marii organizatori europeni ai luptei antiotomane, Iancu de Hunedoara a instalat la Chilia o garnizoană militară și a exercitat întregul control asupra comerțului și bogățiilor de la gurile Dunării. După moartea sa (1456), cetatea Chiliei, cu toate prerogativele  care decurgeau din stăpînirea asupra ei, a trecut din nou sub conducerea domnitorului Moldovei, a marelui viteaz Ștefan cel Mare.

Delta Dunării a constituit atunci, ca și în alte dăți, un izvor deosebit de însemnat pentru visteria domnească. După cum ne relatează documentele vremii, veniturile domnitorilor moldoveni care proveneau numai de pe urma comerțului cu peștele din Deltă se ridicau anual la peste 80.000 de galbeni ungurești sau florini. Peste 2.000 de care cu pește luau în fiecare an drumul către piețele din Transilvania, Polonia, unde prețul acestuia ajungea la 40 de galbeni carul (444 kg), iar cel de morun se ridica la 45 – 46 galbeni. Icrele negre, ne relateazăîn mod deosebit călugărul italian Niccolo Borsi, la 1446 formau cea mai apreciată bogăție și erau căutate în toată Peninsula Balcanică, în Polonia și Ungaria. Această însemnătate economică a Deltei Dunării ca și cea de ordin strategic au constituit cauza expediției lui Baiazid al II-lea din iulie 1484 pentru cucerirea cetăților Chilia și Cetatea Albă, considerate de el și de urmași drept „cheia” și „lăcatul” nu numai asupra controlului gurilor Dunării, ci și pentru toate intervențiile ce aveau să se organizeze împotriva țărilor române și chiar asupra altor state. Victoria lui Baiazid al II-lea avea să aducă și pentru Delta Dunării, ca și la celelalte regiuni cucerite, un nou regulament administrativ, căci restabilirea economiei pescăriilor și punerea din nou a cetății Chilia în starea ei de apărare au constituit o problemă de prim ordin a sultanului.

Din cuprinsul edictelor imperiale și al celorlalte acte de cancelarie, din registrele portuare și de evidență, din relatările numeroșilor călători străini care au trecut prin aceste locuri în diverse misiuni diplomatice sau militare, unii dintre ei fiind chiar oameni de știință ori veniți ca deținători de funcții, iar alți ca negustori interesați în realizarea  de cîștiguri cît mai mari, din toate aceste documente aflăm de viața economică și spirituală a locuitorilor  de la Dunărea de Jos în acele timpuri ale evului mediu cînd pe aici era stăpînă și controla puterea otomană.

Edictele date în vederea organizării administrative a teritoriului cucerit, dintre care cel mai vechi este chiar al lui Baiazid dat în august 1484, păstrau tradiția obiceiurilor locale din timpul cînd Chilia era a Moldovei, întocmai cum s-au respectat și-n celelalte teritorii din restul Peninsulei Balcanice, din Asia și Africa.

Pentru Dlta Dunării, asemnea edicte, numite particulare (Kanun), s-au dat și în secolele următoare pînă în veacul al XVIII-lea. Ele erau aprobate de muftii și întărite de aceștia cu sentințe speciale, avînd ca urmare reînvierea vechiului drum maritim ce lega porturile dunărene și pontice cu cele mediteraneene și orientale. De aici, din porturile noi – Brăila, Măcin, Galați, Isaccea, Tulcea, Chilia – și din cele de pe litoralul Pontului plecau spre Tara Buzan, Caffa, Sinope, Samsun și mai ales Istambul – întocmai ca în veacurile din urmă – oi și vite cornute, lemn și cereale, vin și produse alimentare: miere, unt, brînză, seu și mai ales pește sărat. Din centrele meșteșugărești ale Orientului se aduceau stofe  și vestitele mătăsuri de Brusa, covoare, blănuri și frumoasele capoate de Adrianopol, încălțăminte și obiecte de marochinărie. Unul dintre cele mai de seamă venituri încasate de autoritățile otomane din schelele dunărene provenea de pe urma pescuitului și a produselor pescărești, iar Chilia a continuat să ocupe primul loc în exportul acestor mărfuri. Bogăția piscicolă a deltei Dunării a constituit subiectul principal din numeroasele descrieri lăsate de călătorii străini care ne dau o serie de date de ordin economic și chiar cinegetic, statistici demografice și informații etnice, descrieri urbanistice și chiar etnografice.

Așa am aflat de la Franco Sivori, secretar al domnitorului Petru Cercel (1583 – 1585), că batogul de morun era tot așa de „…bun și de gustos ca și șunca”, iar negustorul englez John Newberie (1575) ne lasă cea mai amănunțită descriere de felul cum se preparau și se tescuiau între blănuri icrele negre pentru a fi transportate apoi în butoaie cu funduri noi. O serie de noi informații ne mențin aceeași atenție și pentru secolele XVII și XVIII. În 1652 și 1653, de la începutul lunii septembrie și pînă aproape de postul crăciunului (19 noiembrie), ne povestește cu uimire Paul din Alep, care a trecut prin Chilia, s-au prins între 400 și 700 de moruni, iar Evlya Celebi ne descrie cum se făcea „pescuitul la copcile de gheață” unde se scoteau, pe lîngă alți pești, moruni și nisetri de cîte 100 de ocale. Tot el ne dă informații de felul cum se construiau talienele și chiar costul lor, iar nisetrii prinși în asemenea plase măsurau 5 – 8 brațe, pe cînd morunii depășeau 10 și chiar 15 brațe.

De mărimea crapilor care ajungeau la greutatea de 80 libre (cca 30 kg), ca și de dulceața cărnii lor se minunau toți străinii. Nici pescuitul somnilor nu era mai slab și nici cel de scrumbie din lunile de primăvară.

Dar, începînd cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, aceiași călători străini remarcă prezența unor cetăți sau bastioane care s-au înălțat pe malurile Dunării ca un semn nu prea îmbucurător. Givanni Batista de Burgo făcea în 1681 – 1687 o descriere a cetăților Chilia Nouă și Chilia Veche care erau întărite cu turnuri de unde turcii supravegheau toate corăbiile, iar la Motray face remarca la începutul secolului al XVIII-lea că Tulcea și Isaccea sunt două cetăți cu cîte șapte turnuri fiecare.

Se întrezăreau vremuri negre și gurile Dunării încep să joace din nou același rol de bastion fortificat, cum l-au avut pentru Bizanț. De data aceasta era organizată rezistența Imperiului otoman împotriva Rusiei și Poloniei, ce ținteau marele drum care ducea la Constantinopol.   

Primăvara anului 1770 marchează începutul pstiitoarelor raiduri armate rusești, al acelor atacuri organizate sistematic ca o forță de șoc ce avea să distrugă orașe și fortificații, să șteargă de pe hartă multe sate și seraiuri, să depopuleze zone întregi și să desființeze preactic tot ceea ce însemna liniște și siguranța zilei de mîine. Războiul Crimeii (1853 – 1856) a inaugurat un regim în Deltă prin înființarea Comisiei Europene a Dunării, iar ultimul război ruso-turc, la care a participat și România, a adus țării Independența de stat și eliberarea definitivă a ținutului istro-pontic de sub jugul otoman. Pentru fiecare oraș ori simplă așezare începe o nouă istorie. Unele au cunoscut o nouă dezvoltare, altele însă nu și-au mai revenit la strălucirea pe care o cunoscuseră cîndva, iar din multe n-a mai rămas decît un cuvînt în paginile de istorie, în cîntece sau legende, ori obiective arheologice din ale căror vestigii să se reconstituie istoria vieții și evoluției întregului ținut.

Așa se întîmplă cu Arganum, menționat ca oraș în cele mai vechi izvoare antice, în opera lui Hecateu din Milet (sfîrșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al V-lea î.e.n.), cu numele de „Orgame, care este o cetate de lîngă Istru”. Prin poziția sa geografică, fiind cel mai estic promontoriu care înaintează în apele lacului Razim, Arganum a oferit posibilități strategice maxime pentru supravegherea trecerii vaselor din largul mării prin interiorul golfului și a gurilor Dunării. Un nivel de locuire cu o grosime de 2 m atestă dezvoltarea orașului și o viață înfloritoare în toată perioada clasicismului grec ca și în epoca elenistică. Alte trei nivele de cultură documentează o a doua epocă din istoria acestui oraș. Aceasta corespunde perioadei romane a cărei existență se pare că sfîrșește aici la începutul secolului al VII-lea. Ziduri mari a căror grosime măsoară între 2,20 și 2,80 m, întărite cu turnuri patrulatere, pledează pentru o locuire intensă și o comunitate prosperă. Cele mai vechi mărturii de pe Capul Dolojman – așa cum este denumit astăzi acest loc – se înscriu în marea arie de cultură traco-hallstattiană de tip Babadag, iar o serie de alte dovezi arheologice ilustrează relațiile care s-au stabilit între coloniștii greci și autohtonii geți. Sînt de fapt dovezi pe care le întîlnim aproape la tot pasul aici, pe malul complexului Razim, începînd cu Histria și continuînd cu Arganum, Enisala și altele de pe grindurile din Deltă.

Cel mai înaintat punct de locuire a fost pe actuala insulă Bisericuța, de lîngă gura Portița. Toate cercetările converg spre concluzia că în antichitate Bisericuța era legată de Capul Dolojman printr-un culoar probabil încă de atunci inundabil care, prin acțiunea de abraziune a apelor mării, a dispărut. Vestigiile descoperite pe această insulă confirmă locuirea ei în epoca neolitică, în prima epocă a fierului și, sigur, existența unui remarcabil punct strategic pentru coloniștii greci și mai tîrziu pentru armata romană. Apariția la lumina zilei a unui cuptor de ceramică ori de materiale de construcție ce se datează în perioada secolelor IV – VI, ca și alte urme de locuire din perioada feudalismului timpuriu susțin ipoteza asupra deosebitului rol strategic pe care l-a jucat acest punct în antichitate.

Cetatea de la Enisala domină împrejurilime uscatului și apele Razimului pînă în inima Deltei propriu-zise. Din toată zona gurilor Dunării, acest obiectiv rămîne cel mai impresionant monument; constrcția sa pare a fi opera genovezilor din ultima perioadă a stăpînirii bizantine (sec. XII – XIV), datată chiar către sfîrșitul sec. al XIII-lea. În grosimea zidurilor se văd golurile tiranților din stejar care asigurau legătura materialului de construcție. După forma și arhitectura sa, fortificația avea un caracter strict defensiv. Numele cetății nu ne este cunoscut din nici un document. După toate prezumpțiile se afirmă că la prima invazie a turcilor din 1388 genovezii au părărsit cetatea, aceasta intrînd în stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn care a instalat aici o garnizoană militară. Un tezaur monetar descoperit la fața locului – emisiuni ale domnitorului Mircea cel Bătrîn – constituie dovada plauzibilă a încadrării acestui centru în circuitul economic și politic al Țării Românești. Este lesne de înțeles că în perioada următoare, cînd puterea Imperiului otoman trecuse hotarele Deltei, iar Marea Neagră devenise „un lac turcesc”’ cetatea nu-și mai îndeplinea funcția strategică, fapt ce a determinat retragerea garnizoanei turcești de aici. De atunci, zidurile ei au rămas să se năruiască sub loviturile nemiloase ale timpului.

Enisala este însă așezarea cea mai reprezentativă, care demonstrează prin dovezi arheologice și etnografice o continuitate de locuire din preistorie și pînă azi. Prin intemediul aerofotogrametriei ca și al șantierelor arheologice și cercetărilor de suprafață s-au scos la lumina zilei mărturii din prima epocă a fierului, cea mai mare necropolă getică ce s-a descoperit pînă acum pe teritoriul țării, un castru roman și o necropolă daco-romană, o întinsă așezare romano-bizantină, urme feudal-timpurii, o așezare contemporană cu cetatea, o mare necropolă creștină românească din secolele XVI – XVIII. În actualul sat s-a conservat „in situ” o gospodărie țărănească de la începutul secolului nostru, în cadrul căreia pot fi contemplate cele mai reprezentative valori de artă populară românească.

Babadag este punctul de răscruce a multor drumuri de uscat ce vin de pe văile rîurilor Taița și Telița, din podișul central al Dobrogei ori dinspre Dunăre și care se unesc cu cele de apă ce veneau din largul mării prin lacul Razim.

Pentru arheologi, Babadag înseamnă eponimul culturii traco-hallastattiene (sec. XI – VII î.e.n.), care a evoluat în zona îstro-pontică, în sudul și în partea centrală a Moldovei. Pe aceeași platformă s-au descoperit alte urme de locuire din sec. III – I î.e.n. În imediata vecinătate, în locurile numite Tabia și Podul Topraichioi, s-au descoperit vestigiile așezării și zidurile unei fortificații romane. Orașul actual și numele lui sînt atribuite unui grup de turci seldgiucizi, conduși de Baba-Saltîc-Dede, care a cerut împăratului bizantin Mihai al VIII-lea Paleologul dreptul de a se așeza în imperiul său. Prima mențiune a orașului o datorăm călătorului arab Ibn Battuta la 1330 – 1331.

În timpul stăpînirii otomane și mai ales după promulgarea edictului dat de Baiazid al II-lea, Babadagul ajunge treptat un important centru meșteșugăresc și comercial, prevăzut cu garnizoane militare. În 1677 Babadagul ne este descris de Palatinul de Kulnic ca un oraș fără ziduri și întărituri, cu străzi pavate, dar înguste și unde puteai găsi mulți sclavi. După statistica lui Evlya Celebi, în Babadag sînt 3.000 de clădiri cu un etaj, seraiuri înalte cu două etaje, 4 geamii dominate de cea a lui Baiazid Cuceritorul, urmată de cea a lui Gazi Ali pașa, 11 techele (schituri), mai multe mescide (case de rugăciuni), 3 seminarii, 20 de școli, 8 hanuri, 3 băi publice și vreo 70 particulare, multe cafenele și prăvălii, mai toate deținute de creștini și unde se vînd stofe, arcuri și săgeți etc. Tot în această perioadă, pașa de Silistra își mută reședința la Babadag, fapt ce va determina o dezvoltare urbanistică și economică menționată pînă la 1771, cînd distrugerile războiului îi vor aduce declinul. Astăzi, grija pentru monumentele sale de arhitectură medievală se manifestă prin lucrările de restaurare, iar prin intermediul expozițiilor muzeale de aici se vehiculează către publicul larg mărturii ale creației de artă orientală de mare valoare artistică.

Astăzi orașul reînvie printr-un început de urbanism modern și mai ales prin politica de industrializare.

Pe tot limesul dunărean, pornind în amonte de la canalul Dunavăț – animat și el în vremurile antice de „misterioasa” cetate Halmyris – se conturează la distanțe aproape regulate o serie de promontorii care, prin forma lor deosebită și vestigiile ce le înmagazinează, poartă indiciile că aceste locuri au străjuit cîndva acele redutabile castre sau fortificații romane. Lîngă Murighiol se află îngropate ruinele cetății al cărei nume se presupune a fi Gratiana, iar la Mahmudia se individualizează de restul platformei promontoriul unde a străjuit cetatea Salsovia. În acest puternic centru înscris în marele sistem defensiv al gurilor dunărene romane se afla spre pază o subunitate – milites primi Constantiniani – întocmai ca și la Gratiana, așa cum ne sînt consemnate în Notitia Dignitatum Orientis. Tot Salsovia a fost centrul ales de Licinius – coregent al lui Constantin cel Mare – drept loc de oficiere al cultului soarelui.

Înălțarea unor astfel de altare destinate vechilor credințe – și de unde se organzau sîngeroase persecuții anticreștine – era un afront pe care Licinius îl trimitea din îndepărtata Sciție politicii religioase promovate de Constantin cel Mare. Ele au rămas însă ca ultime forme de manifestare a cultelor păgîne.

În imediata apropiere a cetății Salsovia, un platou cu o suprafață de peste 25 hectare mai păstrează în mare parte monumentalitatea șanțurilor, teraselor și valurilor de apărare care au fortificat înainte de venirea romanilor o necunoscută cetate geto-dacică. Literatura de specialitate a numit-o Cetatea getică de la Beștepe, după numele satului și al dealului din apropiere. Planul etății este demarcat de valul de incintă înălțat la extremitatea platformei de deal care a urmărit un traseu conform particularităților topografice ale terenului, realizîndu-se astfel o fortificație în formă poligonală cu colțurile rotunjite. Tehnica folosită în construcția valurilor prin cunoașterea adeziunii dintre diferitele compoziții de sol, iscusința îmbinării elementelor de fortificație naturală cu cele construite de om – valuri, șanțuri, excarparea pantelor etc. – în vederea obținerii unui sistem de apărare cu eficiențe maxime constituie oglinda unei civilizații față de care urmașii făuritorilor ei privesc în urmă cu justificată mîndrie. După datele furnizate de materialul arheologic, cetatea de pămînt de la Beștepe a fost construită în secolul al IV-lea î.e.n. și stăpînită de o forță aflată la acea dată sub conducerea unui șef de trib. Ea se înscrie în același context de date și izvoarebce ni le-au furnizat o serie de alte descoperiri, printre care și marele tezaur de la Agighiol.

Tezaurul de la Agighiol a constituit o parte din inventarul ce a fost pus ca ofrandă într-un mormînt princiar de origine getică. Din el se mai păstrează coiful, cele două cnemide, cinci fiale (tăvițe), două situle (pocale), mai multe piese de harnașament și aplice cu figuri zoomorfe. Toate au fost făcute din argint peste care la fațada coifului, pe capul uneia dintre cnemide și pe situle s-a aplicat un strat de aur. Prin tehnica de prelucrare și mai ales prin motivele zoomorfe și antropomorfe realizate în complexitatea ornamenticii obiectelor ce-l compun, tezaurul de la Agighiol trimite peste veacuri un fascicul de lumină asupra artei și civilizației geto-dace de la jumătatea secolului al IV-lea î.e.n.

Tot getice sînt și numele localităților Troesmis, Dinogetia și Aegyssus (Tulcea zilelor noastre), fortificații pe care după cucerire romanii le-au reconstruit și întărit cu ziduri și turnuri din piatră transformîndu-le astfel în puternice bastioane de apărare a limesului dunărean.

Troesmisul a fost construit pentru apărare și controlul marelui drum ce leagă teritoriul istro-pontic cu regiunile nord-dunărene prin acel vad al fluviului unde acesta își reunește toate toate brațele care au scăldat marea depresiune numită azi Balta Brăilei.

Grație poziției sale strategice – centru de apărare și control la intersecția importantului drum de apă cu cele de uscat și loc de întîlnire a hotarelor dintre mai multe zone cu mari și felurite bogății naturale – Troesmisul a cunoscut în epoca romană o dezvoltare economică și o înflorire urbanistică ce i-au adus faima și gradul de „municipium”. De la organizarea provinciei de către împăratul Traian, Treosmisul devine singurul sediu de legiune prin cantonarea aici a legiunii a V-a Macedonica, iar după plecarea acesteia aici au fost încartiruite forțele legiunii a II-a Herculita.

Cercetările arheologice întreprinse încă din secolul trecut, dar foarte puțin sistematice, cele peste o sută de inscripții latine care au fost descoperite pînă acum și alte dovezi materiale ne transmit informații prețioase și din istoria pe care a cunoscut-o această fortificație din preistorie și pînă în epoca bizantină tîrzie.

Cetatea Dinogetia a fost însă mai mult și sistematic cercetată. Construită pe stînca unei insule, această cetate cu nume getic a fost din antichitate și pînă la jumătatea evului mediu un post defensiv cu un rol strategic deosebit.

Amplasată într-un punct cu maxime posibilități de supraveghere din zona întinderilor de ape de la marele cot al fluviului, cetatea Dinogetia era un punct deosebit de important în sistemul de apărare construit de romani. Zidurile ei groase de trei metri cu cele 14 turnuri și o parte din intrarea pentru vehicule au fost înălțate în sec al IV-lea de soldații legiunii I Iovia, rezistînd tuturor atacurilor din afară pînă la începutul sec. al VII-lea. După o agonie de aproape trei secole, Dinogetia devine din nou unul dintre centrele de staționare ale garnizoanelor militare de apărare a limesului dunărean. De data aceasta Imperiul bizantin a fost acela care și-a exercitat forța, dar el n-a putut rezista decît pînă la sfîrșitul sec. al XII-lea. Numărul mare de locuințe descoperite pe această insulă din perioada bizantină precum și monumentele religioase înălțate reflectă o locuire intensă și un frumos schimb de mărfuri și de valori culturale cu alte centre ale Imperiului.

La jumătatea distanței dintre Dinogetia și Tulcea se află ruinele unei alte fortificații getice, deși numele său – Noviodunum – se înscrie în lista celor de origine celtică.

După cucerire, romanii au construit o nouă fortificație, dar numele l-au păstrat așa cum l-au transmis autohtonii.

Novoiodunum-ul roman a fost unul din marile centre militare de graniță și cel mai de seamă vad de trecere peste Dunăre. Pe aici trece marele drum de uscat care lega Bizanțul și toate porturile pontice cu centrele meșteșugărești sau comerciale din centrul Dobrogei și de la nordul Dunării pînă la Kiev și chiar mai departe. În perioada romană, la Noviodunum era o vexilație a legiunii militare și sediul flotei fluviale – Classis Flavia Moesica.

Tot aici funcționa și un centru al vămii de la Dunăre – portorium ripae Thraciae. Noviodunum este așezarea care a cunoscut toate marile evenimente de la gurile Dunării, începînd cu expediția lui Darius (514 – 513 î.e.n.) și cucerirea romană, apoi nimicitoarele invazii gotice, avare și ale tuturor populațiilor migratoare, terminîndu-se cu seculara stăpînire otomană și în final cu distrugătoarele războaie ruso-turce de la sfîrșitul sec. al XVIII-lea și pînă la jumătatea celui următor.

Astăzi acele ziduri care au rezistat atîtor lovituri din partea atîtor invadatori au rămas să înfrunte ucigătoarea uitare a timpului și forța apelor fluviului ale cărui valuri exercită un neiertător proces de abraziune. Cîtevaintervenții arheologice făcute în unele zone din cetate, mai multe inscripții descoperite întîmplător, diferire obiecte și mai ales monede, împreună cu izvoarele narative au scris istoria acestei așezări care n-a cunoscut hiatusuri. Căci hărțile au încetat să mai scrie Noviodunum, pe locul respectiv a apărut noua denumire de Isaccea, ce vine probabil de la numele conducătorului formațiunii statale românești de aici – Saccea. Alte portulane și hărți genoveze ne indică tot în acest loc și numele vestitului oraș Vicina, a cărui localizare a născut însă discuții și ipoteze.

Cel ce trece astăzi pe aici rămîne impresionat și de numărul ca și de monumentalitatea movilelor de pămînt. Cele mai multe se aliniază pe două rînduri ce se formează pe lîngă cetate pe direcția S-V. Sînt movile funerare care străjuiau în epoca romană laturile unuia dintre principalele drumuri; cercetate în parte, ele au dat importante date pentru istoria cetății în perioada de la sfîrșitul sec. I și pînă către ultimul sfert al sec. al II-lea e.n.

Aegyssus din antichitate și Tulcea evului mediu, ca și cea a zilelor noastre este localitatea care a servit și servește drept poartă de intrare în Delta Dunării. Locul și bogățiile au determinat evoluția ascendentă și înscrierea acestei așezări în rîndul celor mai vechi localități de tip urban din țară. Începutul istoriei sale se plasează în epoca pietrei șlefuite (neolitic) și este documentat prn descoperirile de pe Dealul Taberei, situat în partea de vest a orașului de azi.

O așezare hallstattiană fortificată a suprapus pe cea din epoca de piatră, dîndu-ne astfel dovezi de locuire și pentru civilizația fierului. Rezultatele cercetărilor arheologice localizează cetatea Aegyssus pe promontoriul numit astăzi Dealul Monumentului Independenței.

Cel mai vechi nivel de locuire aparține civilizației geto-dacice din sec. IV – III î.e.n., suprapus de un alt nivel din perioada elenistică (sec. III – I î.e.n.).

De la începutul epocii romane ne-au rămas însă și mărturii scrise. Ele figurează în două epistole ale poetului Ovidiu, scrise între anii 12 și 15 e.n., în care ni se spune că „Aproape de malul Istrului se află o veche cetate cu două nume/ La care cu greu se poate pătrunde, din cauza întăriturilor și locului în care este așezată/. Dacă este să dăm crezare înșiși locuitorilor ei,/ Caspyanus Aegyssus este cel care ar fi întemeiat-o și ar fi numit-o după numele său…”

Mărturisirea, ca și numele dealtfel, atribuie construcția cetății autohtonilor geți, dar zidurile de incintă și ale celor care au aparținut unor edificii care s-au scos la lumina zilei prin cercetări arheologice sînt de epocă romană. În afara zidurilor de incintă se găsesc vetigiile așezării civile romane și ale necropolei acesteia, de unde ne-a parvenit singurul și cel mai vechi document epigrafic, datat din vremea lui Dioclețian, pe care este înscris numele Aegyssus. Mai multe vetre de bordeie, suprapuse și ele de un alt nivel de cultură, documentează locuirea în continuare atît în epoca feudal-timpurie, cît și în ultima perioadă a stăpînirii bizantine din secolele XI – XIV. Din mărturii scrise, ca Itinerarium Antomnini și Notitia Dignitatum, apoi mențiunea lui Procopius din lucrarea De aedificiis, ni se transmite știrea că Aegyssus a fost refăcut de Justinian; altele ulterioare (sec. VIII) constituie dovada importanței rolului pe care l-a avut Aegyssus în antichitate și în evul mediu timpuriu.

Harta lui Paolo Giorgici din 1595 înscrie pentru prima dată pe locul vechiului Aegyssus numele orașului Tulcea, iar Dimitrie Cantemir (1711) ține să facă precizarea (ca și alți autori) că „Tulcea este vechiul Aegyssus”. O serie de relatări din evul mediu ne prezintă Tulcea ca un fort cu șapte turnuri, iar descrierea lui Boucher de Perthes în lucrarea sa „Voyage a Constantinopole…” (1853) este cea mai edificatoare în privința aspectului urbanistic al orașului dominat de catargele corăbiilor și de ansamblul morilor de vînt pe culmea dealurilor de la periferie.

Începznd cu 1860 ca reședință de sangeac și apoi de județ, Tulcea cunoaște o dezvoltare din an în an mai mare.

Numărul de 80.000 de locuitori ai Tulcei de azi se află în permanentă creștere ca și efervescența industrializării. Prin monumentele și muzeele sale, Tulcea este punctul de iradiere istorică și culturală, este localitatea de la gurile Dunării, legată prin toate formele de drumuri – navale, rutiere și aeriene – de centrele vitale ale țării și o tot mai deschisă poartă de intrare spre interiorul Deltei.

Din Tulcea se pleacă pe brațul Chilia ca și pe alte drumuri de apă din interiorul Deltei spre acea așezare primitoare, Chilia, care – după cum ne mărturisesc izvoarele bizantine din secolul al X-lea, cele genoveze din secolul al XIV-lea și cele turcești din veacurile următoare – a deținut rolul de prim ordin în comerțul de tranzit și în pescuitul de sturioni.

Tot numai prin Tulcea se poate ajunge la Sulina, oraș de la gura brațului cu același nume. Amintită în aceleași izvoare bizantine, ca și în numeroase hărți medievale, ca cea a lui Pietro Visconti din 1327, și în portulanul cărturarului Dimitrios Togras, tipărit la 1537, Sulina va cuceri prin poziția sa primul loc în viața economică a Deltei iar în timpurile moderne avea să devină un centru important în comerțul și traficul transporturilor fluvio-martime. Sulina este orașul care a găzduit sau a dat țării oameni de seamă: Al. Macedonski, care a fost aici administrator de plasă, pe scriitorul Jean Bart (Eugeniu P. Botez), în funcția de comandant al portului, și pe dirijorul de renume mondial George Georgescu, ca fiu al ei.

Și tot din Tulcea, se merge pe brațul care scaldă poalele ultimelor promontorii ale horstului dobrogean pînă la îndepărtata așezare de pescari – Sf.Gheorghe, remarcabilă prin producția de sturioni și icre negre.

Este brațul care își trimite apele în mare prin legendara sa Gură Sacră. Și tot din Tulcea, se poate pleca pe toate canalele și ostroavele din Deltă, spre locurile cele mai frumoase și mai liniștite ale acestui colț al naturii.

SIMION GAVRILĂ – 1983

%d blogeri au apreciat: