Primăvară. Nu târzie, ba chiar în timpul ei. Știți voi: anotimpul acela când bărbații, scăpați de chinul mărțișorului, de agonia lui 8 martie și de tot ceea ce înseamnă din punct de vedere gospodăresc Paștele, se uită în stânga, se uită în dreapta și… rămân acasă.
Și unde ai putea să te duci? Că PROHIBIȚIA inhibă orice pornire spre coclauri deltaice, vremea este ca vremurile (adică schimbătoare) iar, pentru cei care au „șansa” de a locui în proximitatea mării, weekend-urile seamănă, în ceea ce privește succesul unei ieșiri reușite în natură, cu jocul de loto: șanse (și așteptări!) mari, reușite minime.
O vreme funcționează paleativul pregătirilor pentru sezonul ce va să vină: re-inspectăm lansete și mulinete, completăm stocurile de fire, ace și momeli, cine are – face revizii la motoare, bărci și alte peridocuri (ajungând întotdeauna la concluzia că ar trebui altele mai… altele!), planificări de locuri și trasee de bătut, etc.
Dar ce te faci când nu mai funcționează nici „minciunicile”? Păi simplu: accepți orice invitație a prietenilor de ieșire undeva, oricât de improbabilă ar fi șansa unei ieșiri de succes.
Nu este de mirare că am acceptat propunerea lu’ Fermecatu’ – zis Maestrul – de a petrece un sfârșit de săptămână la amenajarea piscicolă 6 Martie din județul Tulcea. Că ne vor însoți și alți prieteni – Doamne ajută! Că eu, mulțumită unui program profesional ce mi-a marcat toată viața, nu voi putea participa decât la prima parte – asta e! Nici nu contează! Marcăm momentul.
Deci, după pregătiri sumare (conform standardului propriu), într-o frumoasă și – ei bine DA! – însorită dimineață de sâmbătă, ne îmbarcăm cu „arme” și bagaje în mașini, constituim un dispozitiv de marș de trei cu Fermecatu’ deschizător de drumuri și… la drum.
Cum aș putea să descriu vreodată sentimentele care mă încearcă atunci când, trecând de Lumina, mă îndrept spre Mirifica, pe drumul Tulcei? Știu că poate părea, pentru oricine, un drum banal, câteodată destul de prost – așa cum sunt majoritatea drumurilor din țărișoară, dar pentru mine semnifică drumul spre libertate, spre tărâmul în care ceasurile nu au rost iar Paradisul capătă o tentă de concret.
De la Baia virăm abrupt spre EST și pătrundem într-o zonă care este destul de puțin apreciată/circulată/cunoscută. Dar care are atâtea de oferit…
Dar ca să n-o mai lungesc, ajungem la localitatea care a dat numele articolului, și, la ieșirea din aceasta, viraj scurt la dreapta și, surprinzător, pe un drum asfaltat, cale de fo’ 2 Km, potecă până la ceea ce cred că a fost o fermă piscicolă și de recoltare a stufului. Am ajuns la poartă – ei da, există și un gard – unde purcedem la achiziționarea permisului de pescuit. Pentru mine dilemă: Balta mică – Balta mare. Merg pe mâna Maestrului și alegem Balta mică. Primim saci pentru gunoi și o foicică pe care sunt scrise regulile de urmat. Hmmm… Până aici suspect de civilizat.
Cu permisele în buzunar și cu bucurie în suflet mă iau după Fermecatu’ pe drumul de diguri. Știe drumul dar ar avea și cine să ne ghideze că pe maluri sunt mulți oameni care lucrează la legat stuful recoltat deja. Digul este lat, drumul bătut și uscat iar pe stânga și pe dreapta sunt amenajate locuri de pescuit: stuful și iarba cosite până în buza apei, curate, cu loc destul pentru parcat mașina. Aproape de capătul digului, găsim locuri de parcare alăturate și pentru gașca noastră. Curat și liniște.
Entuziasmul este singurul element care nu lipsește niciodată atunci când vine vorba de descărcat mașinile și amenajat tabăra. Bineînțeles, primul care are sculele în apă este Maestrul. Al doilea care plantează cu succes fixele – Gigi. Tot ca de obicei, ultimul – eu. Detalii.
Momim. Intens. Între timp, mașinile sunt mutate de colo, colo, în căutarea locului ideal pentru a trece noaptea. Cine are jumătatea lângă el, are avantajul de a nu pierde timpul cu amenajarea „cuibului”. Cine nu… ei lasă că văd eu, mai încolo.
Fetele pregătesc, la comun, o gustărică iar băieții „gustă” o țuiculiță de dimineață (este ora 11:00, dar ce mai contează ?!?), și… Doamne ce gust de vacanță are țuica de Buzău!
Între timp, apar și primele capturi: tot ca palma și mai mici, dar rare. Și devine tot mai evident că în apa de cel mult un metru adâncime, mare lucru nu prea este. Dar noi perseverăm, că oricum, altceva ce avem de făcut. Ba avem, și chiar facem: facem grătarul. Nu știu cum se face, dar în preajma subsemnatului, întotdeauna grătarele sunt celebre prin dimensiuni și compoziție. Și dacă balta nu prea are pește, în schimb are acel ceva ce aduce oamenii aproape, în jurul focului, unde se leagă și se întăresc prietenii și unde se spun povești cu locuri unde se prind monștri.
Și vraja locului te face să nu știi când a trecut timpul și când s-a făcut timpul de culcare. Nici măcar nu realizezi când soarele plăpând și dulce de primăvară s-a transformat într-o spuzeală de stele iar liniștea locului a fost înlocuită de corul pe mii de voci broscărești bruiat, ici-colo, de țiuitul subțire al unui țânțar hămesit, trezit la viață prea devreme. Realizezi că cercul larg din jurul focului, s-a strâns treptat, până ajungem umăr la umăr iar vocile devin din ce în ce mai domoale.
Și mă retrag în mașina-dormitor, cu gândul la încremenirea lansetelor lăsate de strajă pe mal. Nu știu când adorm, dacă și ce visez. Știu doar că mă trezesc și este ora 4:30 iar prin geamurile aburite ale mașinii se ghicește că o să vină o nouă zi.
Tiptil, să nu fac zgomot, ies din căldura sacului de dormit, și din mașină, în aerul trandafiriu – nu știu de ce dar diminețile în deltă, între ape sunt totdeauna trandafirii – și rece al dimineții. Cu lansetele nu s-a întâmplat nimic spectaculos peste noapte. De fapt nu s-a întâmplat chiar nimic, și mă încearcă o ușoară dezamăgire, ca și când chiar m-aș fi așteptat să prind ceva. Pe lansete și pe fire, rouă din belșug.
Simt ceva mișcare pe locul de alături: Fermecatu’ își bibilește competitiv lansetele, la fel de inutile ca și ale mele. Schimbăm două – trei vorbe relativ la abundența de capturi și ne facem de lucru pe lângă cafeaua la termos, proaspătă ieri. Eu încep să strâng din scule și, după ce toată lumea face ochi și particip la micul dejun al grupului, mă pregătesc de plecare. Strâng gunoiul și las sacul, conform instrucțiunilor, la drum. Uite așa, pe nesimțite mi se încheie microvacanța primăvăratecă. Îmi iau rămas bun și plec singur pe digul dintre ape. Trec pe lângă Balta mare și observ că și acolo „activitatea” este la fel de intensă ca și la noi (adică NU). Ca să fiu sigur, opresc și întreb dacă „merge”. Nici nu este nevoie de vreun răspuns, fețele lungi spun totul. În schimb grătarele sfârâie și afumă de zici că a luat balta foc.
Ies la asfalt și concluzionez că Amenajarea piscicolă 6 Martie nu este, în mod sigur, în topul locurilor în care m-aș duce să prind o coadă de pește.
În schimb, în mod sigur, se califică direct în finală pentru topul locurilor de grătărit și pălăvrăgit cu prietenii. Și până la urmă, asta chiar contează!
P.S. Am să fiu cinstit până la capăt și am să spun că am aflat că alți prieteni, altădată și ‘ntr-o altă vreme, au prins binișor spre excelent știucă, de pe mal. Iar alții au luat și ceva crap frumos în Balta Mare. Deci, pește e, da’ e acoperit cu apă!