Prieteni cu lăbuțe

De când mă știu am iubit cățeii! Nu știu de ce, poate într-o viață anterioară…

Cert este că, deși relațiile nu au fost excelente cu toți, îi iubesc și îi respect iar ei, la rândul lor, mă iubesc și mă respectă.

Primul cățel de care îmi aduc aminte, era o fetiță și se numea NOROCICA. Era cățelul bunicilor, o maidaneză alb-gălbuie care și-a trăit viața în lanț, undeva în spatele curții că „ăsta este rolul câinelui” – expresie cu care nu am fost niciodată, nici măcar atunci, de acord.

Primul cățel care mi-a luminat viața a fost ȚUCHI. Pe el l-am „cumpărat” pe un leu – dat de părinți – de la un coleg de clasă din generală. L-am adus acasă, la un mijloc de octombrie geros, în gluga de la fâș, și l-am cazat după sobă, la căldură. O minunăție de cățel boldei, alb-negru, cu figură de ștrengar a cărui viață nu a mai respectat regula cu lanțul ci a trăit o viață lungă și, cred eu fericită, în curtea părinților. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, suspectez un complot bunico-părintesc în modalitatea de achiziționare a lui Țuchi.

Și de atunci, până în prezent, prietenii mei patrupezi mi-au fost mereu alături, la bine și la greu, iubindu-mă necondiționat și primind, în schimb, puțin din timpul meu, hrană și adăpost uneori.

Este drept că atunci când se mută în Raiul cățeilor lasă în urmă pustiuri și furtuni sufletești. Dar poate că ăsta este este prețul pe care îl plătim noi, oamenii, pentru muntele de iubire pe care îl primim clipă de clipă timp de 10-15 ani.

Am să vi-i prezint în ordine alfabetică, fie că mai sunt sau nu, pentru a nu nedreptăți pe vreunul. Deci:

Kid

 

 

 

Mușcă

 

 

 

Ochi frumoși

 

 

 

Rexona

 

 

 

Skol

 

 

 

Șurligaie

 

 

 

P.S. Tot din dorința de a nu nedreptăți pe vreunul, acest capitol nu are fotografie de antet. Toți sunt frumoși și deosebiți! Fără excepție!