Pescarii României – 1940

     Am deosebita plăcere de a reproduce un articol din revista National Geographic, publicat în anul 1940 de către Dorothy Hosmer, articol în care descrie experiența unei călătorii în Mirifica acelor ani. Dorothy a călătorit la VÂLCOV – în rusă VILKOVO, localitate întemeiată în 1746, situată pe brațul CHILIA, astăzi  aparținând UCRAINEI(Regiunea CHILIA). Imaginile originale au fost găzduite de sit-ul Romanian ArtWork. Țin să mulțumesc și colegului de pe forumul Cap compas care mi-a făcut bucuria de a mi-l aduce în vizor.

Deci…

Pescarii României

     Pe Dunăre, pe teritoriu românesc, locuieşte o comunitate lipovenească. Mai degrabă supravieţuieşte acolo, deoarece povestea acestor oameni pare desprinsă din scrierile lui Puşkin.
     E o bucată din Rusia, această comunitate. Şi prima mea întâlnire de acest fel a avut loc în timp ce călătoream prin Bucovina, acolo unde ţăranii ucrainieni poartă părul tăiat „cu blidul”, au pământurile lor şi urmează aceeaşi religie ca pe vremea Ţarului.
     Fiind în Bucureşti am auzit de vastul şi miraculosul tărâm al Deltei Dunării şi, de îndată ce a sosit primăvara, mi-am procurat permisele militare necesare – mă îndreptam spre Vâlcov.

     A trebuit să-mi las bicicleta – cea care mă însoţise, temerară, de la Cracovia până la Bucureşti. În acest ţinut nu există căi ferate şi nici drumuri circulabile. Nu puteam ajunge la destinaţie decât pe apă.
     Pe vasul „România Mare” – pe care m-am suit la Olteniţa – l-am întâlnit pe Serghei Nicolaievici, un rus din Vâlcov.
     Silistra râmâsese în urma noastră, apoi marele pod de la Cernavodă, singurul pod care traversează Dunărea. Aici marea e la doar 50 de km şi s-a pus de mult în discuţie construirea unui canal, întrucât fluviul, în loc să-şi urmeze cursul firesc, o ia brusc la nord şi se „rătăceşte” pentru peste 300 km.
     Trecem repede de lanuri cu grâu, porturi mici, mlaştini întinse. Ajungem, într-un final, la Galaţi. Vase Româneşti, germane şi greceşti stau ancorate în port, încărcând lemn şi grâne care vor pleca apoi spre Europa Centrală sau spre porturile Atlanticului.
     Am reuşit să vedem şi casele din apropierea portului, construite pe teren atât de jos încât sunt inundate complet atunci când plouă.
„E dureros de mare dorul de casă când văd locurile astea”, spune Serghei, în rusă.
     Străzile acoperite cu apă merită, însă, cu desăvârşire, numele de „Mica Veneţie”.
     Pentru Serghei însă, călătoria nu e una obişnuită. E fiu de lipovean, purtat de război, de la 16 ani, departe de casă. Campaniile de cucerire care s-au purtat pe teritoriul României i-au smuls rădăcinile adânci, lui şi altor milioane de pescari, oieri, ţărani. S-a trezit al nimănui, în Bucureşti.
     Mai întâi a încercat să-şi câştige traiul cântând la balalaică, pe urmă a vrut să se facă actor. Viaţă plină de sărăcie într-un Bucureşti de după război. Dar viaţa la oraş s-a dovedit a nu fi pentru el. După 20 de ani, a descoperit că exista în sufletul său ceva mult mai puternic. Acum se întorcea la viaţa de pescar.
„Mulţi lipoveni au murit de dor în timpul războiului”, îmi spune. „Şi cei care au murit au cerut doar un pumn de pământ de acasă, pentru a li se părea că nu mor în străinătate”.
     Lângă Tulcea Dunărea se împarte în trei mari braţe ce se scurg încet prin sălbăticia Deltei. Cel din mijloc, având drept port Sulina, e singurul pe care pot circula vasele mari. Dar, surprinzător, 67% din totalul apei se scurge pe braţul nordic, pe la Chilia. Doar o mică parte din vase se avântă însă pe acest braţ, în special cele care transportă peşte şi caviar.
     Ca parte a Basarabiei, Vâlcov a aparţinut Rusiei între 1878 – 1918. Acum e din nou teritoriu Românesc.

Masă lipovenească. Peşte şi supă de peşte, linguri de lemn şi pâine acră, neagră, coaptă în cuptoarele lipoveneşti. În mod normal lipovenii poartă o barbă lungă dar, mai nou, tinerii necăsătoriţi sunt bărbieriţi

     Obiceiurile vechi s-au mai schimbat. Întreaga regiune a fost scena unor schimbări continue de populaţie şi rase.
     La 160 de km spre sud se află Constanţa, oraş al cărui nume – Tomis, unde a fost exilat Ovidiu – a fost uitat de-a lungul secolelor petrecute sub ocupaţia Imperiului Otoman.
     Ani de-a rândul Ţarul şi Sultanul au tânjit bogăţiile Deltei. La sud de fluviu, de-a lungul coastei, sunt sate de tătari, bulgari, germani şi turci. Pe când ne aflam în portul Tulcea am putut să văd turnurile minaretelor, urme lăsate de Imperiul Otoman.
     Apoi, la Ismail, pe partea de nord a Deltei, am reuşit să văd acoperişurile roşii, rotunde, ale bisericilor ortodoxe ruseşti. Aici a fost teritoriul ce marca graniţele Imperiului Rus.

Turnurile catedralei din Vâlcov. Teritoriul a devenit din nou Românesc în 1918. Ţăranii, în aceste bărci lungi, au transportat armatele Ţarului Alexandru peste Dunăre, în lupta contra oştilor otomane (1877).

     Şi totuşi Ismail a fost pentru o bucată de vreme o puternică fortăreaţă turcă. Fortăreaţa a fost atacată şi distrusă în 1790 de Generalul rus Alexandru Vasilievici Suvarov.
     „România Mare” îşi continuă drumul prin canalele întortocheate, ce arată toate la fel. Apoi, cu o sforţare, suntem gata să urcăm împotriva curentului, spre docul Vâlcov.
     Portul e plin de lăzi, butoaie şi localnici. Un bărbat cu barbă stufoasă stă retras. Serghei îşi recunoaşte fratele. Se îmbrăţişează şi se sărută de trei ori pe fiecare obraz. Fratele – cu care Serghei îmi face cunoştinţă – se ţine drept şi e foarte serios.
„Uite ce bărbat! Aşa aş fi fost şi eu dacă nu stăteam la oraş”, se întoarce mândru spre mine Serghei. „Trebuie să vii la noi acasă”, mai spune.
     Mă uit în jur – niciun hotel, nicio trăsură. Peste tot doar străzi inundate şi canale. Ne suim într-o barcă lungă şi fratele lui Serghei vâsleşte îndemânatic spre „străzile” laterale, atât de înguste încât abia au loc două bărci să treacă una pe lângă cealaltă.

Portul de la Galaţi

     Ne întâmpină bărbaţi cu ochi albaştri şi bărbi stufoase – toţi sunt desculţi. Privirile le sunt deschise şi copilăroase. Se dau la o parte din calea unei femei ce cară două doniţe cu apă. Alte două femei vâslesc într-o barcă plină cu nămol. Mă uit la Serghei şi acesta îmi explică:
„Nămolul e folosit la construirea şi repararea caselor. Când e întărit e la fel de tare ca şi argila. De fiecare dată când se crapă pereţii, dăm cu nămol umed peste crăpătură. Pe urmă văruim şi casa e ca nouă”.
„Femeile fac treburile astea. În fiecare sâmbătă văruiesc casele pe dinăuntru şi pe dinafară”, continuă el.

În timp ce bărbaţii pescuiesc, femeile cară nămol pentru repararea caselor.

„Cazacii de pe mare”, cum au fost denumiţi lipovenii.

     Barca se opreşte lângă un mic debarcader, aparţinând unei case. Păşim dincolo de poartă – printr-o grădină de legume – şi ajungem la o casă scundă, de culoarea nămolului ars. De ambele părţi ale casei sunt plantaţi trandafiri.
     Când intrăm, toţi membrii familiei se înclină – femeile chiar mai adânc decât bărbaţii. Serghei păşeşte drept spre icoana familiei, care atârnă pe peretele din faţa intrării. Se apleacă, îşi face larg semnul crucii. Mâna îi atinge fruntea, apoi pleacă până în apropierea podelei, pe urmă de la umărul drept la cel stâng.
     Repetă închinarea de trei ori şi pe urmă se plimbă pe la fiecare membru al familiei, începând cu cei bătrâni – îi sărută pe fiecare de trei ori pe obraji. În timpul întregii ceremonii de primire a fiului rătăcitor domneşte tăcerea. Cu toţii păreau a fi mult mai mult decât nişte simpli pescari.
„Cum am ajuns să trăim aici? Pe vremea Ţarului Alexandru, tatăl lui Petru cel Mare, preoţii de sub Patriarhul Nikon au decis să traducă din greacă Biblia. Bineînţeles, au găsit lucruri, exprimări pe care le-au considerat greşite şi le-au corectat. Mulţi dintre ruşi n-au înţeles însă de ce au trebuit corectate nişte lucruri care fuseseră bune timp de 500 de ani. Acesta a fost începutul divizării Bisericii.”
„La început n-au fost diferenţe prea mari. Credinţa ortodoxă făcea crucea cu trei degete, ce reprezentau Sfânta Treime. Noi, lipovenii, credem că Sfânta Treime e reprezentată de degetul mare şi următoarele două degete şi ne facem cruce cu cele două degete mari, aşa cum vedem în icoane că a binecuvântat Iisus.”
„Dar, pe urmă, Ţarul Alexandru a vrut să încalce toate obiceiurile vechi şi să europenizeze Rusia. A fost primul ţar care a vizitat Europa de Vest, a tăiat bărbile boierilor şi a introdus fumatul tabacului.”
„A vrut să construiască o flotă pentru a-i învinge pe suedezi. Aşa că a mers în Anglia şi Olanda pentru a învăţa cum se construiesc vasele de luptă. A lucrat acolo un an, drept simplu muncitor, apoi s-a întors şi a vrut să schimbe totul.  O mare parte a ruşilor nu l-au mai privit drept Ţar Batiuşca – Tătuca – ci drept Anticristul.

Sunt puţine familiile fără cel puţin o lotcă. „Străzile” inundate ale Vâlcovului sunt mărginite de poduri şi debarcadere din lemn.

„Petru şi-a tăiat barba şi a început să fumeze; în loc de hainele lungi, boiereşti, tivite cu blană de zibelină sau castor a decretat şi început să poarte noul caftan, schimbând astfel costumul naţional. Fiul său, Alexandru, a rămas în vechile tradiţii – boierii au văzut în dânsul salvarea şi speranţa – dar tatăl său l-a omorât.” 
    Credincioşii vechi şi-au căutat refugiu în sălbăticii. O sectă din munţi, ce credea că Anticristul s-a ivit în persoana Ţarului, a declarat că venise Ziua Judecăţii. Secta a ars toate bisericile, în timp ce credincioşii erau înăuntru.”
 „Petru cel Mare a trimis poliţia ca să lupte împotriva oamenilor – mulţi dintre aceştia credeau în spusele sectanţilor. Credincioşii au fost obligaţi să se ascundă din ce în ce mai departe. Unii au ajuns în Siberia, alţii în Caucaz. Alţii au plecat din pădurile de tei, de unde numele de lipovean (lipa = tei, rus.) şi au ajuns aici, în Deltă, care, pe acea vreme, era teritoriu turcesc. 
„Mlaştinile şi miile de insule erau pustii aşa că strămoşii noştri s-au aşezat aici şi-au numit aceste locuri Vilkov, de la rusescul vilka = furculiţă, după cele trei canale ale Deltei. Au săpat câteva canale şi, cu nămolul de la acestea, au creat fâşii de pământ mai ridicate pentru case. Au continuat să poarte bărbile lungi, ca boierii, şi au refuzat să fumeze, păstrându-şi vechile obiceiuri.”

În aşteptarea „recoltei”. Pescuitul e, aici, o meserie extrem de riscantă, din cauza furtunilor puternice. Acoperişurile sunt distruse adesea. În multe case pescarii dorm pe sobe joase în timpul nopţilor geroase de iarnă.

     După ce ritualul s-a încheiat, ne-am aşezat cu toţii la masă. Fiecare aveam o lingură din lemn, şlefuită cu grijă. Mai întâi am primit peşte fiert, iar mai apoi supă limpede de peşte cu puţini cartofi în ea. În loc de pâine am mâncat piroşte (pirozki), un aluat din făină neagră umplut cu varză. 
    Urmând exemplul bărboşilor, masa s-a desfăşurat în tăcere. Dar, la sfârşit, am avut parte de căpşuni mari şi proaspete servite cu smetana, smântână. Focul duduia în samovar şi la masă erau aduse căni cu ceai fierbinte, aburitor. 
    Mama lui Serghei s-a aplecat peste strachini şi a mai aruncat o lingură de smântână peste căpşuni. A izbucnit un hohot de râs general. Stânjenit, Serghei s-a întors spre mine pentru a-mi explica. 
 „Copiii iubesc smântâna. Aşa că atunci când un copil e mai răsfăţat, primeşte smântână mai multă, dar i se spune „smetanik”. Aşa mi-au spus mie, acum.”

La pescuit de sturion. 

„Acum mi se spune povestea berzelor şi a raţei”, mă informează Serghei. „Se spune că o raţă a ouat un ou în cuibul unei berze, pe casă. O adunare a berzelor a venit de îndată. S-a decis că ceva nu e în regulă şi mama barză şi raţa au fost omorâte iar cuibul distrus.”
„Ştim că berzele sunt foarte stricte în ceea ce priveşte viaţa lor”, îmi explică el. „Vin în fiecare an, la acelaşi cuib, aceeaşi pereche. Când le vedem ştim că iarna s-a terminat. Fiecare casă trebuie să aibă un cuib de barză pe acoperiş pentru că berzele aduc noroc.”

O casă norocoasă. Aceeaşi pereche de berze vine, an de an, la acelaşi cuib. Unele berze trăiesc atât de mult încât pot fi văzute de mai multe generaţii din aceeaşi casă.

    Dar cel mai mult se discută despre dezastrul care a lovit Vâlcovul în timpul iernii. 
„Uneori Dunărea îngheaţă într-o singură noapte. Vasele rămân prinse în gheaţă până în primăvară. Iarna trecută toată Dunărea a îngheţat. Iar, odată cu venirea primăverii, apa s-a umplut cu sloiuri de gheaţă şi peste tot au fost inundaţii. A plouat şi-a plouat. Apa s-a umflat peste măsură, până când tot satul a ajuns sub ape.”
    În timpul acestui dezastru familia lui Serghei a pierdut unul din cei mai bătrâni membri. Acesta a murit de frig, în barcă, într-una din cumplitele nopţi de iarnă. Casa din nămol fusese distrusă de ape. 
 „Iernile noastre…brrr! Gardurile ce mai ţin zăpada, dar casele sunt acoperite cu totul. E de neimaginat.” 

Cârligele de pescuit, din aluminiu şi oţel, aduse din Anglia, sunt unse cu ulei.

     Serghei pufneşte în râs. „Când eram mic îmi spuneam că, dacă am să fiu cuminte, va ninge cu zahăr. Şi dacă ninge de Crăciun se spunea că Sfântul Nicolae îşi scutură barba peste case.” 
    La masă eram aşezaţi 12. Când am terminat de mâncat, toţi şi-au făcut cruce de trei ori şi mama lui Serghei m-a luat în camera în care aveam să dorm. 
    Covoare în stil basarabean erau atârnate pe pereţi iar la piciorul patului se afla un lădoi din lemn, pictat cu flori colorate. O sumedenie de perne, în stil piramidă, erau aşezate la capul patului, pentru nopţile reci.

După prânz – şase linguri de spălat şi un singur blid. Supa de peşte şi pâine neagră sau piroşti.

      După ce mi-a arătat camera, mama lui Serghei a ieşit, făcând o plecăciune. Am aflat mai apoi că lipovenii consideră un musafir drept „trimis al lui Dumnezeu”. 
     Dimineaţa m-au trezit clopotele bisericii. Când am ieşit din cameră întreaga familie se adunase deja şi ne-am suit în bărci, vâslind prin aburul de deasupra apei. 
    Am zărit biserica, a cărei imagine se oglindea tremurătoare în apa Dunării. Dacă nu ar fi fost cupolele rotunde, ca nişte turbane, mi s-ar fi părut potrivită pentru orice oraş european. 
    Fete cu şorţuri albe, scrobite, bărbaţii proaspăt bărbieriţi şi femei cu părul prins grijuliu sub marame – erau cu toţii aici, ajunşi fie cu barca fie peste podurile de lemn. 
    Se auzeau clopotele. Unul dintre ele, clopotul mare, fusese turnat în 1877, mi s-a spus, în amintirea eliberării Deltei de sub cucerirea turcească. 
    Înăuntru un cor intona litanii ortodoxe. În timpul slujbei ţinută de preoţi îmbrăcaţi în sutane grele, brodate, unul dintre credincioşi se întinsese pe jos, în faţa altarului. Alţii, îngenuncheaţi, se prosternau cu capul până la podea. 
    Dar vocile nu se auzeau doar dinspre cor. Grupuri de tineri cântau de afară într-o armonie perfectă. Bărbaţii, în timp ce-şi legau bărcile, cântau cântece vechi, din secolele XVI şi XVII.

     Barca e legată în rând cu altele – singurul lucru care le deosebeşte e numărul pictat de pe ele, uşor de identificat de către oficialităţi. Păşim pe pământ, la ora asta împânzit cu puzderie de trecători. 
     Mi se spune că tinerii se căsătoresc la 21 de ani, majoritatea imediat după serviciul militar, iar fetele se mărită mult mai tinere, la 16 ani. 
    Fetelor li se permite să se plimbe dar nu să danseze, doar cu excepţia nunţilor. Din această cauză, la ceainăriile din sat, doar băieţii şi bărbaţii dansează – cazacioc – în timp ce fetele şi femeile privesc. 
    Ne aşezăm pe terasa unei asemenea ceainării – un ceai costă 5 lei. Cu fiecare cană sunt servite patru cuburi de zahăr şi o felie de lămâie. Se bea din farfurioară, pentru ca aburul să încălzească feţele. 
    Farfurioara e ţinută cu primele trei degete ale mâinii stângi. Între celelalte două degete şi palmă se ţine zahărul, cuburi. Niciodată nu se foloseşte zahăr tos. Se muşcă din zahăr după care se soarbe din ceai. 
„Pe vremuri”, îmi spune Serghei, „când zahărul era scump şi foarte rar, o bucată mare era legată de tavan. Fiecare sorbea din ceai, pe urmă lingea zahărul şi-l lăsa pe următorul să facă la fel.” 
    Băutul ceaiului în cantităţi mari are efectul unei băi turceşti. Aşa că, parte a ritualului, un şervet se pune pe ceafă, cu colţurile atârnând în faţă, pentru ca amatorii de ceai să-şi poată şterge transpiraţia.    
    În timp ce discutăm despre ceai privesc un tânăr care dansează. Hainele îi sunt peticite, ca cele ale unui arlechin, şi cămaşa îi sare la fiecare mişcare. Serghei îmi spune că lipovenii şi ruşii ortodocşi din Vâlcov nici n-au alte haine. 
„Mai există secte ruseşti în Galaţi, Iaşi sau Bucureşti, care poartă haine diferite. Sunt Scopiţii (Skoptsi) pe care-i poţi vedea prin Bucureşti pe druşcă, poartă căciuli din astrahan şi haine lungi din catifea. Au fost bogaţi pe vremuri, exilaţi din Rusia înainte de război.”
„Vâlcov are cam 8000 de locuitori. Majoritatea sunt lipoveni, câţiva ruşi ortodocşi, Români, şi câteva familii evreieşti. Toată comunitatea trăieşte din pescuit. În 1877 ţăranii au transportat cu bărcile armata rusească pe partea turcească. După război ţăranilor li s-a dat să aleagă dreptul asupra pământului sau asupra apei. Au ales, desigur, apa şi li s-a permis să pescuiască în Deltă fără să plătească taxe.

Icrele de sturion – aproape o cincime din greutatea unui peşte. După ce sunt scoase din peşte, icrele sunt trecute printr-o sită pentru a fi curăţate de alte ţesuturi. Sunt spălate apoi, sărate şi puse în butoi – caviar. Caviarul face parte din alimentaţia de zi cu zi a Românilor. Se serveşte condimentat, cu pâine, bucăţi de brânză şi vodca.

     După război (primul război mondial – n.r.) l-am rugat pe rege să reînoiască acest drept dar Guvernul a introdus o plată în cooperativă ce controlează pescuitul – fiecare pescar e plătit o sumă fixă pentru fiecare kilogram de peşte. 
„Sunt multe tipuri de peşte dar în principal ne ocupăm cu caviarul – pentru asta e Vâlcovul faimos.” 
    Am încercat prima dată sturionul într-o cafenea mică. Era afumat, tăiat în bucăţele mici şi servit cu ţuică. Are un gust asemănător cu somonul afumat. 
    Primăvara sturionii înoată în Deltă pentru a-şi depune icrele în apă dulce. Pescarii închid atunci gardurile construite de-a latul canalelor. Asta e doar o metodă de pescuit.

Capcană pentru sturioni. În apropiere sunt colibele pescarilor, împletite din nuiele de salcie.

     Icrele de cea mai bună calitate sunt cele proaspete -svyezhaya ikra, sunt gri la culoare şi destul de lichide ca şi consistenţă. Acest gen de caviar nu se sărează şi, dacă e prea gras, se serveşte cu lămâie. 
    Icrele de calitate mai slabă – paynusnaya, sunt negre. sunt murate în saramură şi apoi presate în butoaie mici sau containere din tablă. În Rusia există icre de o calitate şi mai slabă, ketovaya ikra, recoltate din Siberia şi vândute cu 60 de kopeici pe livră rusească (aprox. 400 grame). Dar caviarul gri, proaspăt, se vinde cu 10 ruble pe livră rusească. 
„Bogaţii”, îmi spune Serghei, „servesc caviarul din castroane adânci, cu linguri de supă, făcute din argint. Sau e pus într-o bucată mare de gheaţă în care s-a scobit o gaură şi se serveşte cu felii subţiri de Parmesan şi, desigur, vodca.”
    Am găsit destul caviar în Bucureşti, aproape fiecare magazin avea un butoi deschis, la intrare. În restaurantele mai pretenţioase chelnerii îl pregăteau direct la masă, în funcţie de cerinţele clienţilor. Uneori bătut cu ulei de măsline, suc de lămâie şi ceapă mărunţită, la care se adăugau măsline negre, greceşti. 
    Pregătirile de pescuit încep cu o noapte înainte. Mama lui Serghei pregătise un sac de cartofi şi pâine neagră cât să ajungă pe o săptămână.

     Ne-am trezit la două dimineaţa. Am ieşit împreună cu bătrâna în faţa casei. Acolo se aflau deja Serghei şi încă doi din fraţii lui. Proviziile fuseseră deja puse în barcă şi, deşi era luna mai, barca era plină cu pături în care să ne învelim. 
    Treceam pe lângă zeci de bărci, în drum spre mare. Voci înfundate, vâslele lovind apa, câteva felinare licărind în distanţă – umbre mişcându-se în noapte. 
     Curentul ne-a cuprins repede şi barca a luat viteză. Dintr-o dată  s-a auzit somaţia unei santinele. Am fost verificaţi şi, nefiind contrabandişti, am fost lăsaţi să trecem. 
    Odată cu sosirea dimineţii am simţit briza sărată a mării. Vasili a îndreptat barca spre un loc în care se afla un cerc plutitor din cutii de tablă. 
    În timp ce vâsleam, Vasili s-a aplecat şi a scos, unul câte unul, cârligele lungi din apă. „Sturionii înoată pe fundul apei în drumul lor spre apă dulce. Intră în cârlige şi rămân acolo din cauza greutăţii”, mi-a spus. 
    După ce a scos din apă cel puţin 100 de cârlige goale, Vasili a tras şi unul în care se prinsese un sturion aproape cât el de mare. Numai un peşte dar, cum spun pescarii, „Pescuitul e ca o loterie. Uneori prindem peşti de două ori mai mari decât ăsta, care ne aduc şi 20.000 de lei odată. Apoi pot trece 2-3 săptămâni fără să prindem ceva.” 
    Către ora 8 dimineaţa ne-am întors la mal, lângă colibele făcute din nuiele de salcie. Lipovenii stau în ele săptămâni în şir, întorcându-se în sate doar pentru provizii sau pentru slujbele religioase de duminică. Uneori întregi familii sunt aici. Nu trebuie să păzească năvoadele sau cârligele decât de furtună – pescarii rar fură unii de la alţii. Dar năvoadele trebuie reparate, cârligele unse cu ulei.

Lotcă lipoveană de pescuit. 

     Micul-dejun a constat din hering sărat şi pâine – asta în timp ce eram pe mare, dar lipovenii nu mănâncă decât de două ori pe zi. Prima masă se ia imediat după întoarcerea de pe mare. 
    Aşa că, atunci când ne-am întors, am fost întâmpinaţi de o masă mare. Vasili a adus un ceaun cu bucăţi de peşte – cap, ficat, de toate. Nu existau furculiţe. După ce şi-au făcut cruce de trei ori, bărbaţii pescuiau bucăţile de peşte cu degetele şi le tăvăleau prin sos înainte de a le înghiţi. 
    Când s-a golit, ceaunul a fost umplut cu supă de sturion din care fiecare se înfrupta cu binecunoscuta lingură de lemn, linsă bine – aşa cum cer bunele maniere – înainte de a lua o nouă înghiţitură. 
    Serghei tăia felii dintr-o pâine imensă pe care le punea pe masă, în faţa pescarilor tăcuţi şi flămânzi. 
    Acesta era ritualul supei  ukha, rivală a supelor bouillabaisse  şi  brodetto. Apoi nu se mai mânca nimic până la 8 seara. 
    În timp ce pescarii reparau năvoade, am început să explorez tărâmul minunat din jurul meu. 
    La fiecare pas, zeci de broaşte săreau în apă. Am dat de un stârc ce mă privea curios, legănându-se într-un picior. Privind în jur, mi-am dat seama cât de înşelătoare pot fi mlaştinile – nu vedeam decât trestie şi nisip, totul părea la fel. Mi-au venit în minte zecile de poveşti despre comori ascunse în aceste locuri, refugii ale tâlharilor din Deltă. 
    Ne-am întors în sat şi m-am îmbarcat pe „România Mare”. În urechi îmi sunau cântecele pescarilor lipoveni, ca nişte imnuri de bucurie, dar şi de durere. Viaţa ca o legendă a acestor oameni care trăiesc în Delta Dunării albastre.

Dorothy Hosmer – 1940

%d blogeri au apreciat: