Telekom…

Poate v-ați întrebat de ce am fost (virtual!) de negăsit în mediul on-line, zilele astea. Motivul îl găsiți în titlu. De fapt este vorba despre atitudinea Telekom România față de clienți.

Atunci când am pornit în aventura cu găzduirea nessy.ro în regim „home” am avut două temeri fundamentale: alimentarea cu energie electrică și conexiunea la internet. Pe prima aproape am rezolvat-o, în privința celei de-a doua, opțiunile sunt – în viața reală – extrem de limitate. Dacă insiști să fii „ne-înregimentat”, nealiniat la tendințele de control al internetului, și vrei să rulezi un server web, sau de e-mail, sau orice server, accesibil de către orcine, poate știți că este necesar să ai o adresă de IP fix (despre chestia asta o să mai vorbesc). S-ar putea și altfel dar cu probleme mai mari pentru unul ca mine. Ei bine, singurul provider de internet care ÎNCĂ oferă – contra-cost – această opțiune, este Telekom (încă de pe vremea când OTE era la butoane). În oferta publică actuală, opțiunea a dispărut. Deci, dacă nu vrei să dai tone de bani ca persoană juridică pentru un IP fix, Telekom!

Și uite așa, orice am făcut eu ca să scap de servicii scumpe, proaste și discreționare – pot detalia/exemplifica/proba – chestia cu internetul a rămas atârnată de Telekom. Trebuie să admit calitatea conexiunii, atât pe down- cât și pe up- load, este mai mult decât decentă pentru un abonament „pe persoană fizică”. Dar asta atât timp cât funcționează. Orice „Dorel” care rupe un cablu, te aruncă în hățișul automatizat al sesizării/remedierii defecțiunii. Iar ăștia de la Telekom, în dorința de maximizare a profitului, au dezvoltat metode nemțești de a evita orice contact cu publicul plătitor. Iar termenele de remediere sunt de minim 48 de ore. Dacă ai ghinionul să fii singurul afectat… se țin de cuvânt! Ba mai și pun ceva.

În cazul meu, întreruperea a durat „doar” 27 de ore. Bă băieți, mai angajați și oameni, că de roboți… Aștept factura!

Început de drum spre Paradis…

Deși este jumătatea lui februarie, se pare că vremea nu mai are răbdare: un soare de primăvară timpurie răscolește toate chemările la viață ce au fost ca într-o adormire de vreo doi ani. Și m-a pălit un dor de ducă de mă doare!

Ca să mai îmi treacă, am umblat la cutia cu amintiri. Și o să împart cu voi bucuria unui început de drum pe care l-am parcurs de nenumărate ori. Nu de fiecare dată singur, nu de fiecare dată fără îndoieli, dar de fiecare dată, cu aceiași bucurie.

Ceea ce ați văzut, este, de fiecare dată, începutul aventurii… De fapt, partea de început – mai suportabilă! – a drumului spre aventură. Și cum, mai semnificativ, ar putea începe orice aventură altfel, decât prin trecerea unui hotar? A unui hotar de apă…

Dar, despre drumuri și hotare, despre speranțe, dezamăgiri ori victorii am să vă povestesc altă dată, mai pe îndelete. Nu de alta, dar este posibil ca în vreo trei ani, sub asaltul „civilizației”, aceste drumuri să dispară, și, de dragul verilor frumoase ce au fost, merită povestit despre ele.

Iar dacă un pic din bucuria verdelui Mirificei a rămas cu voi, înseamnă că nu v-am răpit degeaba trei minute de viață.

Morunul uriaș (1981)

Pentru că am un pic de timp, am zis să continui cu redările dintr-un timp care – clar! – nu se va mai întoarce vreodată. Filmările fac parte dintr-un documentar realizat de Studiorile Sahia pe baza materialelor strânse prin eforturile Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, în regia lui Ion Bostan, în anul 1981. Documentarul prezintă viața pescarilor din Delta Dunării, în căutarea morunului uriaș, într-un peisaj mirific, încă actual.

Morunul este cel mai valoros pește al apelor noastre, fiind considerat nu numai Sturionul cel mai de preț, ci și gigantul peștilor din Marea Neagră. Tradițional, acesta se pescuia, în special, la gura de vărsare a Brațului Sfântu Gheorghe în Marea Neagră, loc în care se cumulează o serie de condiții care au făcut posibilă prinderea acestuia.

Înainte de a începe competiția în aruncat cu piatra pentru „atitudine ne-conservaționistă” aș vrea să vă spun că să judeci prin prisma perceptelor actuale istoria, este cel puțin… deplasat. Oamenii aceia, așa au trăit și nu ei sunt de vină pentru cvasi-extincția acestei specii. Poate ar fi bine să ne uităm mai acuzator către cei pentru care o masă pescărească fără storceag este „cîh”, deși morunul este pe lista peștilor protejați strict de măcar 10 ani.

Rămân, totuși, amintirile despre leviatanii Mării Negre…

Pescari de sturioni (1962)

Se pare că britanicii, călători de când se știu, ne-au lăsat și nouă ceva amintiri din vremurile în care Mirifica era un pic mai neîmblânzită. Iar eu continui, pe măsură ce descopăr aceste fragmente de istorie, să vi le restitui. Nu pot decât să mulțumesc celor de la British Pathe pentru generozitatea de a pune la dispoziție o bucățică din timpurile anului 1962.

Deși comentariul este netradus, nu cred că pune probleme generațiilor actuale.

Și a fost 2021!

    A trecut mai bine de un an de când am postat ultima dată pe această pagină. Și asta a fost nu întâmplător ci pentru că așa am vrut. Și am vrut așa pentru că, dacă vrei ca oamenii să se bucure că pătrund în viața și mintea cuiva, nu trebuie să-i împovărezi cu gânduri grele, cu trăiri întunecate, cu sentimente pe care nici măcar tu nu ți le dorești. În mai puține cuvinte, să zicem că trebuie să ai dispoziția corectă pentru a scrie despre viață.

   În ceea ce mă privește, relativ la activitatea on-line, consider că mi-am luat un „an sabatic”.

   Acum m-am întors. Poate un pic mai înțelept – sau poate nu – dar, în mod sigur, cu planuri mari la a căror transformare în realități concrete, vă invit, virtual, să luați parte.

   Și îmi / vă urez un an 2022 cât mai aproape de perfecțiune, indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare dintre noi!

La mulți ani!

Nessy

GORGOVA… de sus

    Până când voi avea iarăși bucuria de a simți miraculoasa îmbrățișare a Mirificei (și – Doamne! – mai am o iarnă întreagă de trecut) sunt bune și câteva imagini cu Gorgova văzută de sus.

   Nu m-am putut abține să vi le arăt și vouă…

P.S. Mulțumesc Domn’ Profesor!

Un sfat. Bun.

Cred că, trăind toate cele care ni se întâmplă, suntem, majoritatea, „în formă maximă”… Și atunci nu strică un sfat bun. Esențial, aș putea spune…