Ghinion!

Anul 2001 nu se anunța, în niciun fel a fi diferit de alți ani. Sau poate că da, deoarece dinamica grupului nostru de pescari de Deltă a influențat componența în acel an: eram numai două familii hotărâte să petreacă musai minim zece zile în Mirifica!

De ceva timp, mergeam împreună cu soția în expediția anuală de căutare a monștrilor deltaici, așa că eram cumva „cu conștiința curată”, nu mai fugeam de acasă pe coclauri ci îmi petreceam concediul cu familia.

De ceva vreme eram și posesorii unei minunății de „transatlantic” care ne dădea o oarecare libertate de mișcare, nemaifiind obligați să rămânem ancorați într-un singur loc de pescuit.

Pregătiri în toi: bărcuța inspectată, cu toate accesoriile pe lângă ea, motorașul JOHNSON, cu benzina-amestec alături, se pregătea să ne mai dovedească odată cât de viguroși sunt cei 3,3 cai ai lui, sculele de pescuit frumos aranjate pe căprării, lustruite și îngrijite să arate ca noi, lista de alimente, lista de non-alimente și alte liste și listuțe întocmite de Maestru încă din iarna trecută aproape complet bifate… Ce să mai, aproape gata.

O singură problemuță ne – sau mai mult, îmi – întuneca orizontul însorit al unui concediu desăvârșit: rămași fiind cam puțintei pe la slujbă, înghesuiala la concedii în luna august, era invers proporțională cu numărul nostru.

După interminabile „lupte la baionetă”, după amenințări și târâșuri pe genunchi am bătut în cuie data concediului.

Probabil că vă întrebați care-i relevanța acestui amănunt în povestea de față. Păi este!

Un coleg perdant în grafic, mai creol la culoare – ca să zic așa, în ultima zi de lucru înainte de concediu, mi-a șoptit printre dinții ușor strânși ceva de genu’ „…și apropo, mă Nessy, să ai multă, da’ multă – mă auzi? – BAFTĂ la pescuit!”. Așa ceva… Dar eu nu sunt superstițios! Eu știu că pescuitul este o activitate științifică, predictibilă și care practicată conform bibliografiei nu are cum să… În sfârșit…Și Mirifica ne-a întâmpinat așa cum numai ea știe să întâmpine pe cei care-i sunt sclavi: cu răsărituri de soare cum numai ea are, cu căldură, cu viață clocotitoare mascată de o aparentă acalmie.

În ceea ce privește pescuitul… ei bine lucrurile stăteau cum nu se poate mai bine. Pentru unii. Pentru alții, adică pentru mine… IOC!

Maestrul era în recital. Nu era ziulică lăsată de la Bunuțul fără una, două, hai trei bucăți. Nu mai mari de 10 Kg bucata, dar nici mai mici de 8 Kg.

Oricât de rațional te străduiești să fii, nu ține: momelile – exact aceleași, sculele – aproape aceleași, acele – chiar aceleași, nada – aceiași. Chiar și locul același. Maestrul se prăpădea de epuizare după interminabile și formidabile driluri iar eu… Mai mult succes aș fi avut într-o fântână!

Nu sunt genul de pescar care se oftică atunci când alții prind. Dar un pic de competitivitate…

La un moment dat Maestrul îmi zice să dau în locul lui iar el în locul meu (de, se simțea stânjenit săracu’ de situație). Și, bineînțeles, crapii s-au plictisit brusc de locul de baștină și au migrat în locul unde pescuia Maestrul.

După trei zile, mă hotărăsc să sparg ghinionul și să nu pescuiesc o zi.

Săracul Maestru: s-a chinuit ca Iisus pe cruce să scoată doi „purceluși” de câte zece kilograme care l-au luat cu asalt în același timp. Eu eram cu burta la soare, pe celălalt mal, admirând natura!

Ce să mai, jale mare.

Degeaba am întrebuințat întreg inventarul de anti-farmece (borș de pește, păstrămioară de berbecuț și mititei de la Moraru’, pălincuță, chiar și saramură de crap boierească făcută cu dichis de deltă), că nimic nu se schimba. Mai – mai că picasem în misticism!

După vreo cinci zile, ținem noi o ședință de urgență, sub privirile lungi ale nevestelor, și decidem că de vină este locul. Pe cale de consecință, ne hotărâm noi ca a doua zi să ne îmbarcăm în transatlantic și să mergem la pescuit într-un loc „secret”, care ține peștele, undeva la fo’ 3 Km în amonte de CRIȘAN. Cale lungă cu „cartoful” nostru pneumatic, dar asta e!

Ne trezim de dimineață (în termeni de concediu pescăresc pe la 04:00), ne umerim să lăsăm pneumatica la apă, îi dăm o sfoară lu’ JOHNSON și ne punem în mișcare, pe o drăguță de ceață de toată frumusețea.Plini – mai ales eu – de speranță, ajungem la locul cu pricina care, pe lângă promisiunile de belșug piscicol mai avea o caracteristică: fiind spălat de toate valurile navelor maritime care circulă pe Dunăre, se prezenta ca fiind o plajă de… nămol, nu prea adânc, cam așa, până deasupra genunchiului.

Ne instală noi sculele și ne punem pe așteptat. Și așteptăm numai un pic, că Maestrul începe să recolteze. Eu înotam în mâl ajutându-l la scos și… cam atât.

Mai mult, la un moment dat firul unei lasete a Maestrului se încurcă pe după cizma motorului de la barcă, dar așa mai sănătos, cât să fie nevoie să-l tai ca să-l eliberezi. După o jumătate de oră de chin să-l descurcăm, pe când recupera, bineînțeles că Maestru scoate și crapul aferent.

Amărât ca vai de mine, schimb momelile, leg bețele de niște rădăcini și mă duc alături, la Maestru, să fac și eu ceva util: să pregătesc masa.

Mâncăm, bem și-o bericică, și cu moralul oarecum repus în linie, înapoi la locul de pescuit. Acolo, ceva nu prea era în regulă:

În încercările mele – sterile – de a-mi maximiza șansa de a prinde ceva, aruncasem la apă toate sculele disponibile. Printre acestea și o „bâtă” rusească din fibră de sticlă, mai mult plină decât tubulară, cu fir de 0.8, mai degrabă potrivită pescuitului de ton decât de crap, ce avea în mega-cârligul aferent un șomoldoc de râme negre. Și stătea bâta mea întinsă între firul care zbârnăia de tensiune și legătura de la mal, atât de nemișcată că m-am gândit că, la norocul meu, am agățat unica buturugă care se târa pe fundul Dunării la vale.

Supărat foc, mă apuc să recuperez ce se mai putea recupera din fir, când, să vezi ce: la capătul celălalt era ceva, ceva cu mușchi mulți și care mai mai că mi-a smuls lanseta din mână.

Adrenalină maximă! Strig după ajutor la Maestrul. Maestrul vine, analizează scurt și zice: „E mare! Mă duc să aduc barca”. Și vine cu barca. Și ne urcăm în barcă. Și dă-i, și luptă… Și atunci se hotărâseră toate vapoarele de pe bara Sulina să se întâlnească fix în acel loc… Și maestrul la motor, și eu mă umeream cu jivina. Și mai – mai să ne răstoarne barca ăia cu vapoarele, dar ăsta era detaliu: aveam și eu un pește în lansetă!

Cert este că după vreo 30 de minute de bătălie, pe fondul valurilor de la un vaporoi, am slăbit un pic, firul a făcut zbilț pe vârful lansetei și… PA! Dihania aia ne trăsese vreo 800 m în amonte cu barcă cu tot.

La analiza „after action”, Mitică a concluzionat sec: „și dacă îl scoteai la suprafață ce-i făceai? Aveai gafă? Ai mai tras în barcă un somn peste 40-50 Kg? Lasă-l să-l prindă cine știe cum! Zii mersi că nu v-au înecat vapoarele…”.

Cu moralul la pământ, dar cumva mulțumiți, ne-am întors la locul de pescuit, ne-am strâns sculele și bagajele de prin nămoale, și am plecat spre tabără.

 Dar povestea nu se termină aici:

Pe drumul de întoarcere, în timp ce JOHNSON-ul își biciuia caii iar eu făceam navigație costieră (pe lângă mal, pe lângă cioată), la un moment dat se zărește peste vârfurile plopilor un castel de navă. Mai trece un timp și vedem întreaga navă: un ditamai remorcherul de Marea Nordului, Boa Master pe numele lui, nume pe care nu cred că am să-l uit vreodată. Și-l vedem noi pe el și, din fericire, și el pe noi. Și iese din comandă un omuleț care începe să gesticuleze și să ne cheme către el. Noi, barcagii politicoși, îi facem prietenește cu mâna și ne continuăm drumul. Când ajungem cam la traversul lui, începe nenea ăla mic să sune cu sirena. Și, în sfârșit n-am prins și noi de ce: la vreo 30-40 de metri în spatele remorcherului, se deplasa către noi frumusețe de val pe care și l-ar fi dorit orice surfer profesionist, așa ca la 2-3 m înălțime, tulbure și plin de tot ce răscoliseră elicele lui Boa Master pe fundul Dunării. Am mai avut timp să ne întindem pe fundul bărcii, și cam atât. Este adevărat că am supraviețuit, este adevărat că barca nu a ajuns pe mal, dar cam aici s-au terminat veștile bune. Totul în barcă era fleașcă, barca era mai mult de jumătate plină cu apă iar noi… ei bine noi eram speriați bine de tot. Și am înțeles și ce voia nenea ăla mic să ne spună și anume că valul cel mai mic era fix în pupa lui Boa.

Când am ajuns în tabără, un pic zdruncinați de dinamica zile, Maestrul a mai sacrificat pe altarul prieteniei una dintre capturi și împreună cu mama lui au meșterit o saramură cum numai acolo se poate meșteri, și am fost mulțumiți și încrezători că Dunărea ne va răsplăti pentru răbdare și respect, chiar dacă altă dată.

Timpul a continuat să curgă, în ritmul lui de Deltă, nici moșcăit nici alert, chit că ceva schimbări începuseră a se întrezări, pe ici, pe colo: digul de apărare al Barei Sulina ajunsese până lângă locul nostru favorit de campare de „La Plopi”, parcă era ceva mai multă lume pe lângă noi și parcă și prietenii din Gorgova pierduseră ceva din acea serenitate care ne uluia mereu. Ba parcă, nici noi nu mai eram chiar la fel…

Dar până una-alta vă las să vă bucurați de o fărâmă din fericirea serilor de august din 2001, fericire de care noi am avut parte timp de zece zile.Iar cum s-a terminat din punct de vedere pescăresc sezonul de vară al anului 2001, am să povestesc altădată…

Nessy – decembrie 2018