Am să încep cu o mică explicație: nu am găsit o imagine mai bună decât cea din antetul articolului, care să reflecte mai bine „fenomenul” GRECIA decât aceasta. Explicații… gândiți-vă voi!
Dar să începem periplul grecesc din 2016 prin a vă spune că după experiența cretană (calificativ de la EXCELENT în sus!) și după cea cipriotă (calificativ de la BINIȘOR… în jos!?!), am primit propunerea unei noi călătorii în GRECIA – de data asta continentală – cu sentimente și așteptări absolut amestecate. Asta și pentru că știu, din experiență, că apropierea de marile aglomerări urbane nu prea este de bun augur pentru turiști ca mine.
Oricum faptul că Organizatorul – a se observa „O” cu majusculă și asta nu pentru că s-ar putea să citească articolul ci pentru că este adevărat – a promis ceva de genul trei zile acolo alte zile dincolo și apoi alte zile mai încolo, a dus la concluzia că nu poate fi prea rău ci chiar interesant, m-a făcut să accept provocarea.
Deci, cu bagajele făcute, rezervările confirmate, traseele încărcate pe GPS și pretext câteva zile de plajă în Lefkada, îmbarcare de la OTOPENI.
Așa cum ne-am obișnuit, zbor fără probleme, vreme frumoasă de primăvară mediteraneeană, și sosire la timp la prima destinație din program:
ATENA
Orașul ne-a întâmpinat așa cum nu mă așteptam de la un oraș grecesc: cu forfota caracteristică unei mari capitale europene. Parcă un pic altfel, dar tot forfotă.
S-a dovedit, încă odată, că grecii știu să aibă grijă de turiști: transferul de la aeroport la hotel, contractat de două luni, ireproșabil și la timp.
Drumul până la hotel ne-a purtat prin periferii aglomerate, pe bulevarde largi și pe străzi înguste, pe o rută pe care cred că și Garmin ar fi avut probleme să o reproducă. Faptul că este oraș antic este transparent în organizarea urbanistică. Am auzit, cu această ocazie, și cum rostesc atenienii numele urbei lor: ATHINAI, dar pronunțat ca un soi de declarație de dragoste pentru prea-frumoasa și războinica zeiță.
Încă odată – a câta oară? – m-am convins că „organizatorul” nostru este Dumnezeu pe pământ în materie de alegerea locațiilor. Nu știu cum a reușit să găsească un hotel în inima Atenei, care, deși vechi, oferea tot ce are nevoie un turist pentru un preț modic – Arethusa Hotel.
Locația ne-a permis ca, utilizând numai mijloacele de transport în comun ori picioarele din dotare, să vizităm cam tot ce cuprinde centrul orașului vechi fiind foarte aproape de locul de cazare.
Că grecii știu cum să profite de ce le-au lăsat strămoșii, știam, așa că ne-am procurat un abonament pentru zece cele mai importante vestigii istorice, cam 30 EUR de persoană, și am purces la drum.
Trebuie să recunosc că documentarea anterioară nu mi-a fost de mare folos. Oricum, memoria mea limitată nu ar fi capabilă să reproducă cu claritate toate locurile în care am fost și toate minunățiile văzute, dar senzația cu care am rămas persistă: oriunde am ajuns, istoria mustește în solul stâncos ori pe lângă construcțiile moderne. Și când spun modern mă refer la ultimii 500 de ani. Așa că vă ofer, cam amestecate, câteva imagini ale momentului capturate de mine ori de prietenii ce mă însoțeau. Sunt multe, dar este bine să nu uitați că Atena este locuită continuu de… 7.000 de ani.
Totuși era ceva ciudat în modul în care percepeam impresiile despre Atena. Dacă ar fi să definesc acel ceva, poate este faptul că, deși este, Atena NU se prezintă ca un oraș-muzeu, ci ca un oraș viu în care vestigiile arheologice sunt prezentate, fără agresivitate, cu multă naturalețe, ca făcând parte din viața cotidiană.
Fiind în Atena, nu puteam rata o schimbare a gărzii la Palatul parlamentului.
Și eu am fost tentat ca, distras de mândria cu care soldații purtau uniforme ce reprezentau culmea designului pe la 1700, să uit că mă aflu în fața instituției ce continuă cea mai veche democrație din lume. Chiar dacă imaginea noastră despre democrație este total diferită față de ceea ce reprezenta democrația antică, chiar și dacă luăm în calcul că permitea în cadrul celei mai moderne organizări sociale a timpului existența sclavilor. Pe vremea aia, votant nu era oricine, ci doar cetățenii care nu erau chiar atât de mulți (câteva mii) legile erau votate de către cetățeni în ansamblu și nu de către forul ales iar, ei bine, forul ales era chiar ales, în sensul de tras la sorți. Poate noi votanții actuali, ar trebui să ne aducem aminte și de originile cuvântului „ostracizare”… Dar hai că o dau în politică și pe site-ul ăsta nu este loc de mizerie.
Acum să vii în Atena și să nu vizitezi Acropole… Așa ceva…
Faptul că minunea arhitectonică reprezentativă a orașului era un șantier de restaurare deschis vizitatorilor, cred că nu este o excepție și că dacă o să mai mergem peste 20 de ani s-o vizităm o vom găsi tot ca șantier. Cred că este locul unde se manifestă cel mai evident efectul negativ al modernismului tehnologic asupra artefactelor istorice. Dar tot este bine că grecii se bat la baionetă pentru conservarea minunilor moștenite.
Nu știu dacă nea’ Callicrates (unul dintre arhitecți) ori nea’ Fidias (cică scluptorul șef) aveau echivalentul de acum 2.500 de ani al unei legături directe cu zeitățile cărora le ridicau altare, dar cert este că realizările lor te cutremură prin măreție și geniu. Nu ai cum să nu te gândești că o întreprindere de o asemenea amploare (nu mai zic de rafinament) ar ridica serioase probleme oricărui guvern din lume, chiar și celui chinez.
Cred că s-au scris cărți multe despre Atena. Și de către oameni cu har, care au tratat subiectul cu profesionalism, sau artă. Eu nu asta îmi propun, deci am să povestesc acum despre una din „descoperirile” mele, cu siguranță ne-arheologică deși, oarecum, în relație cu o descoperire arheologică.
Ca orice turiști care se respectă, și noi suntem porniți pe descoperiri culinare. Spre deosebire de mulți alții, zic eu, grupul nostru beneficiază de o armă de excepție numită „lipsă de prejudecăți”. Și de o armă secretă ce constă în nasul extrem de fin al unuia dintre noi.
Astfel înarmați am purces să descoperim paradisul gastronomic atenian.
Și l-am găsit:
„Descoperirea” a fost făcută întâmplător pe timpul unei lungi plimbări de seară, când, sătui de căutarea unei taverne autentice pe o stradă plină de restaurante „grecești” am hotărât să apelăm la ajutorul unui bătrân ce-și făcea siesta contemplând furnicarul de oameni. Omul „ne-a citit” și, cu largul concurs al „limbii gimnastice”, ne-a ghidonat cu precizie spre paradis.
Căci numai așa pot numi un loc situat la baza zidului cetății antice, sub giganticul drapel elen ce flutură pe Acropole, cu vreo zece mese, cu o boltă de vie ce contribuie la atmosferă și cu un meniu din care nu lipsește brânza prăjită cu miere și susan ori creveții Saganaki.
Și unde am descoperit un fel de mâncare numit „friptură de capră la pergament” care este… Ei bine, slavă Domnului că este!
Dacă la minunile astea asezonăm un vin rețina ușurel ca o poveste și vocea unei grecoaice, parcă veche ca Acropolea, ușor guturală, care te vrăjește mai rău decât aerul curat și, într-un mod delicios, răcoros al nopții senine, rezultatul nu poate fi decât unul!
Dar călătorului îi stă bine cu drumul și oricât de minunat este popasul, noi mai avem drumuri de bătut și minunății de descoperit.
Așa că, din nou transfer la aeroport de unde ne-am ridicat mașina închiriată din timp. De data asta am optat pentru un van suficient de încăpător pentru noi opt și care avea avantajul de a minimiza la maxim procentul de nebăutori de alcool din grup.
Și pentru că eram curioși ce ne rezervă viitorul iar în Grecia nu este loc mai bun unde ai putea afla asta decât DELPHI, am purces la drum cale de vreo 320 km.
Drumuri bune, cu taxă – este drept, dar bune. Peisaj neutru, sau cel puțin așa părea prin comparație cu ce fusese până atunci.
Cartierul general ni l-am stabilit la ARACHOVA, un orășel în apropiere de DELPHI, la un hotel-pensiune care nu diferă cu nimic de orice alt hotel-pensiune. Decât că este situat în ARACHOVA.
De aici, să ajungi la DELPHI este joacă de copii. Iar drumul merită, chit că nici oracolul, nici preotesele și nici măcar nimfa Cassotis nu mai locuiesc de ceva vreme acolo. Cert este că, odată ajunși la complexul muzeal, îți este destul de ușor să înțelegi de ce grecii antici considerau locul ca fiind centrul universului.
Bogăția de informații te cam năucește deși poți doar să treci în revistă un muzeu. Dar ar fi păcat. În același timp, atunci când înțelegi cum se raportau grecii la acest loc, că el reprezenta pentru ei cam ce reprezintă Ierusalimul pentru creștini ori Mecca pentru musulmani, realizezi de unde vine ușoara apăsare pe care o simți în acel loc. Recomand oricui are de când să viziteze Delphi să se documenteze un pic. În mod sigur „Legendele Olimpului” pot constitui un început dar, și mai sigur, nu sunt de ajuns.
Sătui de atâta erudiție, abia așteptam etapa de relaxare a vacanței. Și cum pentru noi relaxare înseamnă mare, burtă la soare, mâncare bună și vin ușurel, am purces către LEFKADA.
Lefkada este, de fapt, o insulă în Marea Ionică, care face parte dintr-un arhipelag supranumit „Caraibele Greciei”. Legătura cu continentul se realizează pe podul plutitor de la LEVKAS. Interesant!
Odată ajunși în insulă, să ne găsim pensiunea unde aveam rezervări nu a fost o problemă, drumul ne-a dus, natural aproape, până acolo.
Pensiunea, cu bucățica de plaje aferentă, absolut decentă și cu peisaje splendide. Plaja, cam bolovănoasă pentru gustul meu, frumoasă și destul de puțin aglomerată, în sensul că, din când în când mai vedeam și oameni. Ca să vă faceți o idee, vis-a-vis de pensiune, peste un braț de mare, se află insula Skorpios, proprietatea fostului magnat Onassis.
Cel mai apropiat oraș de pensiune este Nydri pe care l-am vizitat de vreo două ori.
Dar cum noi nu prea suntem genul de turiști pe care îi fascinează viața de noapte, ne-am concentrat pe alte aspecte. Cum citisem că insula este faimoasă pentru plajele ei, una dintre ele – cea de la Porto Katsiki – aflându-se la un moment dat în top cinci mondial, am plecat în căutarea acestora.
În primul rând, trebuie să vă spun că insula este înconjurată de golfulețe și plaje, care mai de care mai spectaculoase. Combinația munte-mare este cea care produce efecte care, de multe ori, îți taie răsuflarea. Una dintre acestea este cea de la MOKROS GIALOS.
Mie personal mi s-a părut mai frumos drumul până acolo, pe drumuri înguste și întortocheate, decât locația în sine. Sau poate că eram eu saturat cu peisaje de poveste…
Drumul până la PORTO KATSIKI a fost o aventură în sine. Pe lângă faptul că se află pe cealaltă parte a insulei (partea vestică), șoseaua, mai ales ultima ei parte, este cea care oferă adrenalină din belșug.
Plaja în sine, este de o rară frumusețe, cu nisip fin și alb și… o scară interminabilă care urcă pe peretele de stâncă vertical până la locul de parcare. Dacă nu stați bine cu inima sau suferiți de vertj, vă sfătuiesc să nu vă aventurați pe acest drum. Luați vaporul!
Destul de aproape de noi am descoperit Lefkaditiki Winery.
Pentru mine a fost prima dată când am putut urmări „pe viu” procesul prin care strugurii se transformă în vin la sticlă. Extrem de interesant, așa cum interesantă mi s-a părut și trucul comercial prin care, de bună voie și nesilit de nimeni, pleci de acolo cu vinul casei la niște prețuri… Băieți deștepți! Oricum vinul este cam același în toată Grecia…
Despre mâncarea din insulă am să vă spun că nu excelează la niciun capitol, fiind cea clasică. Am găsit, într-un final, un restaurant unde se putea mânca un pește proaspăt mai de Doamne-ajută, dar în general predomină mâncarea europeană cu tentă grecească.
Foarte mulți co-naționali de-ai noștri muncesc prin restaurante sau la firmele care oferă transport de agrement în jurul insulei. Printre turiști, având în vedere că drumul este unul destul de ușor de făcut pe roți, ce să mai vorbesc.
Am remarcat că, de jur împrejurul insulei, profitând de puzderia de golfuri și golfulețe, s-a dezvoltat o adevărată industrie a yahtingului, oricine deține un permis putând să-și închirieze o barcă pentru un sejur nautic.
Un astfel de loc este și golful Vasiliki, care s-a dezvoltat pe lângă micuța localitate cu același nume. Un cheu micuț care părea populat numai cu oameni „de-ai casei” și unde grupul nostru făcea în mod evident notă discordantă. Barcagii de toate națiile care găsesc acolo tot ce au nevoie – de la taverne, la marangozi – pentru un popas de neuitat.
Și pentru că și eu sunt pasionat de bărci, le-am fotografiat pe unde le-am prins. Și după cum vedeți, am avut ce fotografia.
De altfel, cred că nu poți disocia Lefkada de imaginea unei vele pe o mare cristalină. Este un peisaj omniprezent. Ambarcațiuni de toate tipurile și de toate bugetele sunt prezente în toate locațiile care oferă acces la mare.
Dar tot ce este bun nu ține mult. Sfârșitul periplului nostru grecesc se apropia cu pași repezi și am pornit pe drumul de întoarcere spre Atena. Conform planului, am părăsit cu oarecare părere de rău insula cu destinația ANTIRRIO.
Peisajul oferit de magnificul pod merită toți banii. Chiar dacă drumul de întoarcere a fost mai puțin însorit decât ne-am fi dorit, nu am putut să nu fim impresionați de construcție.
Ruta aleasă ne ducea către Canalul Corint. Este un mare păcat să fii „în zonă” și să nu vezi această realizare de excepție a minții umane.
Deși la momentul actual, datorită lățimii de doar 21 m, canalul nu mai prezintă mare importanță economică, cei 6,3 Km de canal tăiați în stâncă nu au cum să nu te impresioneze.
Am profitat de ocazie și, în timp ce serveam o masă „frugală” de pește proaspăt, am putut urmări și operarea podului submersibile care permite trecerea vaselor.
După cum știți, în dorința de a surprinde cât mai multe aspecte ne-turistice ale locurilor prin care trec, am obiceiul de a fotografia/filma drumul în sine. Nici de această dată nu m-am abătut de la regulă:
Ce m-a frapat, sincer, a fost faptul că, la un moment dat, mergeam pe autostradă, iar, paralel cu aceasta se construia o altă autostradă. Și cale de peste 150 Km am văzut doar oameni care… munceau. Și asta într-o vreme în care forurile E.U. trâmbițau pe toate canalele falimentul economiei elene. M-am gândit că, având așa oameni, acest lucru nu se va întâmpla, chiar și numai ca să le facă în ciudă economiștilor ce au prezis crahul…
Penultima noastră destinație a fost Hotelul Kokkinis, situat pe autostrada ce ne ducea fix la Aeroportul Internațional Atena și la vreo 43 Km de acesta. Planul era să înnoptăm acolo, iar dimineață să sprintăm scurt, către aeroport, să predăm mașina și… PA!
Grecia avea să ne mai rezerve o surpriză plăcută. Deși nimic – dacă o autostradă tăiată pe versantul abrupt al unui munte ce sfârșește în mare poate fi numită „nimic” – nu prevestea ce o să găsim la Kokkinis, odată ajunși am observat două lucruri, și anume că balcoanele se sfârșeau efectiv în mare și că restaurantul hotelului era plasat pe o terasă situată deasupra plajei înguste.
Niciodată nu am dormit într-o cameră în ale cărei geamuri să bată marea. De senzație!
Bucătăria hotelului, care părea adormită când am ajuns noi, și care, probabil, se săturase de pregătit salate pentru cei câțiva clienți permanenți, s-a trezit brusc la viață odată cu plasarea comenzii noastre. Și acolo, în inima bucătăriei, lucra cineva care chiar știa foarte bine ce face. Dar foarte bine! Pot spune, cu mâna pe inimă, că cina servită acolo se califică în top cinci mese bune din viața asta. Superlativ de la brânzeturi grecești până la preparate din vânat cu trecere prin fructe de mare și asortiment de băuturi. Pentru că nu am notă mai mare de 10, îi dau lu’ nea’ Chef doi de 10. Și asta chiar dacă băieții care serveau nu prea realizau ce fac. Prețuri de motel la margine de autostradă…
A doua, după un drum scurt și fără peripeții, zi am purces la predarea van-ului.
Nu pot să nu dau notă bună Opelului van, mașină destul de spartană la prima vedere, pentru modul ireproșabil în care s-a comportat, în special pe drumurile din Lefkada. Și cu o încărcătură de zile mari.
Nu fără păreri de rău, ne-am îmbarcat în aeronava transportatorului național și am ajuns cu bine la Otopeni.
Cele 11 zile de vacanță grecească luaseră sfârșit!
ÎN LOC DE CONCLUZIE
- Nu știu dacă vom mai repeta acest gen de periplu. Destul de, nu neapărat obositor, mai mult dens.
- Din punct de vedere costuri, în mod clar mai scump decât alte ieșiri, dar trebuie luat în calcul și faptul că am avut o „arie de acoperire” foarte mare.
- Lefkada – nu știu! Încă o ieșire: poate da, poate nu. Nu am avut evenimente ori locuri absolut notabile legate de insulă. Cu barca cred că ar fi o idee…
- În mod sigur, o ieșire de 5 zile, strict la Kokkinis Hotel, se va întâmpla cândva.
- Grecia continentală are un flavor turistic mult mai accentuat prin comparație cu insulele. Să ne mărginim la insule, zic!
Nessy – 2018
P.S.-1 – Din surse demne de toată încrederea am aflat că grecoaica nu mai cântă la acea cârciumă din Atena. Pierderea lor (și a mea).
P.S.-2 – Kokkinis Hotel a crescut prețurile. Nu radical, dar le-a crescut. Cu toate astea, dacă mai au bucătarul – și o să-l aibă că este unul din proprietari – planurile rămân valabile.