Pâine…

Nu mai este nimic ciudat în vremurile ciudate pe care le trăim. Dar, totuși, hotărârea mea de a face pâine… ei bine, să zicem că este acceptabilă.

De la început, trebuie să vă liniștesc: nu transform pagina asta în site de rețete! Dar vorbim despre pâine. Și dacă am reușit eu, 90% din populația activă reușește.

Ca să fiu sincer până la capăt, ideea nu a apărut chiar din neant ci a fost generată de o emisiune a unei italience simpatice, trăitoare în Australia, actriță și cântăreață de operă de profesie și bucătăreasă prin vocație (sau prin naștere ?!?), Silvia Colloca pre numele ei (nu-i pun poza că sunt belele cu drepturile de autor pe la actori).

Și uite așa, la prima excursie de aprovizionare, m-am trezit că pun în coș două pungi de făină italienească (preț dublu față de a noastră) și un pliculeț de drojdie instant.

Iar aseară, cred că din cauza soarelui lipsă la apel de fo’ două săptămâni, m-a apucat așa un dor de manufactură.

Deci, am luat 550 gr. din asta:

 

 

…și 50 gr. din asta:

 

 

 

…și 500 ml. de apă, și o jumătate de linguriță de drojdie instant (din plic), plus o linguriță și jumătate de sare, o lingură și un vas mai larg.

Am pus în vas toată făina (600 gr.), am dizolvat drojdia în toată apa călduță (nu caldă) și am turnat-o peste. Cu lingura – amestecat până iese un maglavais care aduce a orice, numai a aluat de pâine nu. La final am pus sarea și i-am mai tras un mestecat, în speranța că se mai leagă ceva. Este important să punem sarea la sfârșit, după ce s-a amestecat drojdia, că drojdie+sare<>LOVE. Din păcate nu am făcut poza, dar puteți să mă credeți că termenul de „ceva” definește destul de exact rezultatul. Folie – să nu pierdem umiditatea – peste vas și dus undeva unde nu încurcă. Nu trebuie temperatură mare (18° – 21°C) și exclus învelitul/încălzitul.

Ideea este că drojdia (puțină) trebuie să „lucreze” încetișor asupra făinii, vreme de 12 – 24 de ore, iar sporul de căldură ar accelera procesul.

Astăzi, după prânz (deci după vreo 18 ore), conținutul vasului arăta cam așa:

Încurajat de aspectul aproape de aluat am continuat procesul. Am pus o folie de copt într-o cratiță de fontă cu capac, am luat pungile cu ce mai rămăsese din făini și, după ce am presărat făină pe masă și pe lângă, și pe mâini, am scos cu greu aluatul cel lipicios din vasul în care zăcuse, l-am întins în formă dreptunghiulară pe masă și apoi l-am împăturit cât am putut de bine spre interior în încercarea de a scoate bulele din el și a-i da o formă de bilă. Nu frământat „ca pâinea”, ci doar un pic cocoloșit.

Pe fundul cratiței de fontă (tapetat cu hârtie de copt) am presărat din belșug făină semola, am amplasat biloiul de cocă iar peste gogoloi, multă făină semola.

Capac peste, dat de-o parte și curățenie. Asta da muncă nasoală! Trebuie să vă spun că mie tot exagerat de moale mi s-a părut aluatul. Oricum, cert este că timp de două ore, nu am ridicat capacul cratiței ținută tot la temperatura camerei. La sfârșitul celor două ore, rezultatul era ăsta:

Aluatul are o consistență care face ca atunci când împungi cu degetul în el, se ridică ușurel și are tendința de a astupa urma lăsată, dar nu complet.

Ei, ăsta este momentul în care i-am pus capacul, am băgat cratița în cuptorul rece pe care l-am reglat la 250°C și 40 de minute, pe ventilație. Când s-a gătat timpul, am dat la o parte capacul. Pâinea avea deja coajă dar era nebronzată, așa că am mai lăsat-o 15-20 min. în cuptor, tot la 250°C și ventilație. Și s-a produs minunea:

Și gata! Scos din tavă, pus la răcit (măcar o oră) și chiar gata. O pâine pufoasă, cu coajă crocantă este gata de gustat.

Acum venim la motivul care m-a determinat să scriu povestioara asta: să guști din pâinea făcută cu mâinile tale este aproape o… epifanie. Iertată (sau nu) să-mi fie trăirea. Dar zău că merită.

Nessy – Decembrie 2020

 

Lasă un răspuns